S-a comentat mult inițiativa Ministerului Culturii de a iniția un parteneriat cu eMAG pentru promovarea literaturii române prin intermediul rețelei online a popularului magazin de mașinării și obiecte de toate felurile, de la roboți de bucătărie până la absorbante Always.
Multora li s-a părut că ideea a fost nepotrivită, pripită sau de-a dreptul proastă. Mulți au pus la îndoială competența funcționarilor din minister – ceea ce e totuși nedrept, chiar dacă despre eficiența inițiativei se poate discuta. Poate sunt și eu părtinitor, dar puținele mele interacțiuni cu Ministerul Culturii n-au fost tocmai proaste. La câteva târguri internaționale de carte la care am participat, oamenii din minister prezenți la standul României m-au pus în legătură cu editori și traducători străini, m-au dus la standurile altor țări, unde m-au prezentat unor funcționari culturali interesați de literatura română, au fost agenți literari informali pentru scriitorii români.
Spun asta doar ca să nu se creadă că toate lucrurile la Ministerul Culturii sunt doar albe sau negre: sunt amestecate, cum e totul la noi. Și cred cu adevărat că intențiile din spatele proiectului comun cu eMAG au fost dintre cele mai bune, iar faptul că nu impunea mari cheltuieli – doar efort și organizare – a fost determinant. La urma urmei, cărțile se pot cumpăra de oriunde, numai să le găsești. Se pot cumpăra laolaltă cu oalele de email, nu-i asta o problemă. Eu însumi am făcut așa ceva. E drept că nu online, fiindcă pe atunci nu exista încă online-ul, dar am făcut-o. Undeva la țară, foarte departe în timp și spațiu de eMAG.
Era pe la sfârșitul anilor 1970 și în satul unde mergeam eu la gimnaziu abia așteptam pauza mare ca să pot fugi la magazinul comunal. Casa unde funcționa magazinul fusese, probabil, confiscată de la unul din chiaburii satului, poate chiar fostul băcan, iar acolo erau de fapt două magazine, două încăperi lungi și înalte, separate printr-un antreu mare: la stânga era alimentara, unde se găseau ulei, zahăr, pâine, conserve – atunci când se găseau –, iar în dreapta, un fel de Fero-Metal, de unde sătenii cumpărau greble, sape, saci de plastic, sfoară, cuie – tot așa, când se găseau. Mărfurile erau aranjate pe niște rafturi masive, ce se înălțau până la tavan, iar sus de tot, pe ultimul raft, la vreo trei metri înălțime, zăceau mărfurile care n-aveau căutare. Chiar în colț, sus de tot, erau stivuite în echilibru precar sute și sute de cărți, rămase din campaniile de culturalizare din lumea rurală – și acolo mă duceam eu în pauzele mari de la școală. Vânzătorul știa deja ce vreau: îmi punea scara, eu mă cocoțam pe ea, mă întindeam pe vârfuri și începeam să scotocesc prin volumele prăfuite, pe care nu mai pusese nimeni mâna din vremea lui Dej. Căutam în special volume de SF, una din pasiunile mele de lectură, și găseam destule din cele apărute în anii 1950-1960, acel SF realist-socialist care avea și el farmecul lui. (Cred că acolo am dat pentru prima dată de un roman al fraților Strugațki.)
Altfel, literatură de calitate, clasică sau nu, nu se prea găsea: erau multe scrieri propagandistice, o grămadă de texte de popularizare a științei și cam atât. Dar eu eram mulțumit: cumpăram aproape zilnic o carte sau două.
Vizavi de magazin se aflau primăria și căminul cultural. Iar într-una din sălile căminului existau vreo trei încăperi ce dădeau dintr-una în alta și care erau pline de cărți. Aia era biblioteca sătească, destul de bine dotată, numai că mereu închisă. Din fericire, bibliotecara – un post mai degrabă onorific, ca să umple o schemă oficială – era diriginta mea, prin urmare măcar o dată pe săptămână o convingeam să îmi descuie biblioteca și împrumutam o plasă de cărți. Așa am descoperit și cărțile clasice pentru adolescenți, și multă literatură română, și autorii străini despre care auzisem că ar fi buni sau interesanți.
De asta mi-a amintit, într-un fel întortocheat, campania „Citește românește“ făcută prin eMAG. Fiindcă m-a încântat și raftul cu cărți de la Fero-Metalul sătesc, dar biblioteca sătească mi-a folosit mult. Mă întreb dacă biblioteca aia mai există. Sau alte biblioteci asemenea ei. Fiindcă de acolo am citit eu cu adevărat românește.