Vă amintiți reclama aia cu „viitorul sună bine“? Nu mai știu ce produs (de unică folosință) promova cu blajina duritate a medicului de pandemie, spurcat la spectacolul televizual, dar sigur și-a făcut efectul în creierul meu, de vreme ce am reținut expresia.
Și mă întreb uneori, când obosesc să nu mă întreb nimic, dacă nu cumva acel viitor, enunțat cu entuziasm macabru de adepții conspirațiilor oculte și profesioniștii ficțiunilor tehniciste, sună deja de ceva timp… Bine sau rău, chiar că nu mai contează, dacă nu i-am perceput pulsațiile, nu i-am recepționat impactul în preaplinul comodităților de zi și noapte, nu i-am acordat crezare nici cât unui film SF. Până și clasicele filme SF sunt azi depășite de entertainment-ul care utilizează agresiv realitatea virtuală, potențată de-o tehnologie din ce în ce mai puternică și mai diversă. Cine se gândea acum o jumătate de secol că, de exemplu, comunicarea video va fi posibilă la nivel individual, mobil, nelimitat și aproape gratuit? Există o scenă în Odiseea spațială 2001, în care protagonistul vorbește cu fetița sa folosind un soi de ecran televizual montat într-o cabină anume, după ce plătește convorbirea cu un card. Azi, asemenea performanță e un fleac, iar omenirea pare să fi uitat visele de odinioară, ocupată cu… Dar cu ce dracu’ nu!
Filmul la care Stanley Kubrick și echipa au lucrat prin 1966-1967, lansat în 1968, cu un an înaintea aselenizării lui Apollo 11, domină imaginarul ficționarilor cu pretenții estetice, dar și pe al confecționerilor de blockbusters, a căror unică grijă e să facă bani, cât mai mulți și cu cheltuieli cât mai mici. Am regăsit o trimitere în cel mai recent videoclip al DJ-ului englez Tom Mundell, cunoscut în universul muzicii drum’n’bass ca Metrik. Dying Light este piesa cu numărul zece pe albumul Ex Machina (2020). Subiectul aduce a SF anost: un tip ajunge pe o planetă în ruine, deșertificată probabil de războiul nuclear. Acolo găsește un cub format din patru obiecte paralelipipedice de felul celui consacrat în Odiseea spațială 2001. Astronautul activează cubul, care se pune în mișcare, înlătură praful și pulberea, face din lava încinsă apă, revigorează vegetația etc. Vytaliy Havrylyuk, graficianul care transpune în imagini ideile lui Mundell, nu ne arată cine-i omul care apasă butonul cubului, dar bănuim că are vreo legătură cu divinitatea. Însă în piesa-titlu a discului se spune așa: „In the begining there was man/ Then man made machine/ …/ Then machine became god“. Sună răsuflat, nu? Totuși, nu avem decât să privim la realitatea accesibilă din jur și să tragem concluziile la care ne duce capul. Dacă ne duce. Sau dacă ne ține, dacă rezistă la stimuli necunoscuți și agresiuni cantitative.
Ex Machina este al treilea disc oficial, de studio, pe care Metrik în editează la Hospital Records în vreo zece ani de carieră desfășurată prin cluburi londoneze, la festivaluri, dar și la BBC Radio 1, unde nu sunt invitați tipi care se pricep doar să miște butoanele unei console computerizate. Iar Tom Mundell nu numai că știe chestiunile tehnice, dar simte instalația așa cum un chitarist simte griful și tabulatura, făcând-o să cânte ca orice alt instrument. Pentru că asta și este tot acel conglomerat de pupitre, butoane, tastaturi, platane, cabluri, potențiometre etc. Și când un om scoate din „mașină“ ritmuri, armonii, solouri – orchestrate în așa fel încât să sune plăcut oricărei urechi destupate – nu poți contesta că produsul final este muzică. Mai mult, muzica respectivă îi face pe oameni să se miște, să danseze, să țopăie, să se simtă bine. Ce să ceri în plus?
…Am transcris reveria unei ore dansante, n-am cedat vreunei mode.