Salonul e foarte mare, inalt, asemanator celor de la Spitalul Sfintul Spiridon. Se pun transfuzii. Mi se cere sa ma asez culcat pe un pat de la fereastra. Sint imbracat, o sora-calugarita imi desface cureaua si nasturii de la blugi, ma cearta ca nu sint spalat ca lumea. Nu sint singur, e si o femeie cu mine… I se reproseaza ei neglijenta mea. Mai vine o sora-calugarita, seamana cu o asistenta medicala cunoscuta de pe cind eram internat la Clinica Ftiziologica, blonda, cu fata ciuruita de cosuri, ochii verzi, solduri proeminente. Ma sfatuieste sa nu accept operatia propusa de profesor… Ocolim cladirea… insa calea de intoarcere se poate scurta printr-un coridor lung, drept, cu o usa in fund… Si, uite!, ajungem in acelasi spital-biserica de cult. Deschid usa si dau nas in nas cu alta sora-calugarita. Peretii sint pastelati, roz… Imi zimbeste si ma anunta ca transfuzia ce urmeaza totusi sa o fac e doar cu vitamine, nu trebuie sa ma ingrijorez degeaba… pot pleca imediat dupa aceea… Ma scuz, dinsa ma lasa sa ies pe usa principala. Pe linga mine, prin hol, trec bolnavi-credinciosi… Sint siciit ca nu mi s-au dat cartile cerute prin telefon… dar am siguranta ca le voi gasi cumva… Ma trezesc…
***
Lucrez la „Convorbiri literare”, corector cu jumatate de norma, intr-o camera de marime mijlocie (in realitate era foarte mica). Dar mi se desfiinteaza postul, sau chiar toate posturile de la revista… Camera e goala cind intru in ea. Trebuie sa prezint o hirtie la conducere. Masa e fara nici o foaie pe dinsa. Scaunele, si ele parca sint parasite definitiv. E clar, acolo nu se mai face corectura. Momentul greu e cind incerc sa anunt acasa ca nu mai am serviciu. Explic (apare si taica-meu!) ca ma obisnuisem, ca vreau sa bat la masina de scris o carte. Si, uite, tocmai acum mi s-a terminat teancul de file albe. Ma gindesc ca voi continua, dar nu am bani pentru colile de hirtie. (Vizualizez foarte distinct masina mea de scris, cumparata la Suceava, cind eram medic, un Consul, ma costase o leafa!) Ma obisnuisem si cu imprejurimile care, ca si la Dolhasca, sint paduroase! Parca ar fi si niste femei, mai ales una anume (nu stiu cine e… ) careia ma tingui de intimplare. Ma trezesc si imi zic ca, de fapt, de mult nu mai sint la „Convorbiri literare”…
Oarecum usurat, readorm si visul revine si mai chinuitor… Acum sint dat afara brutal, impins pe usa de un redactor. Scarile cu peretii jupuiti mi se par interminabile si periculos de abrupte… Pe strada oamenii se uita curiosi la mine, ma arata cu degetul… Imi dau seama ca nu am pantofii in picioare… I-am uitat in biroul de corectura, ma misc teribil de stinjenit, desi nu simt raceala asfaltului cu talpa goala… Iar ma trezesc, ma uit la ceas, e 5 dimineata… Caut sa mai dorm si reusesc (somniferele!). Ma scol, aparent de-a binelea, la 7.30! Cafea… cafea… cafea… Citesc ceva de Dostoievski si, acum, chiar ma dezmeticesc… Ultima cafea in ibricul de un kilogram…