Norocos, am prins o rigola in spatele cladirii unde, inaltat pe virfurile pantofilor, am asteptat, cu destui alti admiratori, sosirea Regelui. Ei, da, B.B. este Rege prin definitie!
Era imbracat in pardesiu alb, costum negru, sapca la fel, pantofi lustruiti, camasa impecabila, papion (greu desfacut in timpul concertului, cind il sufoca) de gentleman. Felul de-a fi al lui B.B. King degaja un stil aristocratic si obisnuit, o combinatie la indemina celor dotati nu numai cu har, ci si cu o intelegere mai larga a umanitatii. Ei nu se cred Mesia, nu umbla pe ape, nu salveaza omenirea, planeta sau ciinii vagabonzi, nu instituie pacea printre simbriasii ideologiilor totalitare, nu se cred nemuritori, ba chiar glumesc pe tema asta. Cintecul lui B.B. King este expresia iubirii sale. Mesajul – daca se poate vorbi de asa ceva – despre dragoste transmite ceva, in cuvinte simple. Un astfel de artist accepta sa dea autografe si sa stea de vorba cu oamenii, ore si ore, fara sa se plinga de oboseala sau sa invoce nu stiu ce angajamente. Pentru el, relatia scena – public este esentiala. Cu cit sala raspunde si reactioneaza pozitiv, cu atit sufletul bluesmanului se deschide, se incarca de energie. Iar energia asta intretine flacara la care publicul se incalzeste fara sa se arda. Oamenii care voiau atunci sa-l vada pe B.B. King venisera in Memphis din Carolina, din Pennsylvania, din Michigan, ba chiar si din Paris, Franta! Un cuplu isi aniversa casatoria prin acest concert; alt cuplu sarbatorea ziua de nastere a femeii; o negresa a precizat ca face 60 de ani si tine sa fie cu B.B. King! Si mai era o femeie invalida, in caruciorul impins cu miinile proprii, care spunea cuiva de-alaturi ca atunci cind asculta chitara numita Lucille pur si simplu uita de handicapul blestemat… Mi-am amintit, auzind-o, legendarul instrument parca scos din cutie: butoane si corzi aurite, silueta eleganta si precisa, calitatea fara egal. Incaputa pe mina carui muzician ar scoate chitara aceea sunetul inconfundabil ce ne spala sufletul de cenusa fiecarei dezamagiri? Inutil de cautat…
Limuzina ce-l adusese pe bluesman a intors, neoanele au clipit intens, vintul a miscat frunzele unei magnolii tinere.
B.B. King stringea palme intinse, mingiia capete de baieti albi care (spunea unul) invatau sa cinte la chitara fiindca auzisera un disc al batrinului, saluta oamenii de ordine ai clubului, pe care parea ca-i cunoaste de mici. La iesire s-a intilnit cu Howard Greene, prieten din copilarie si echipier in turnee. Si-a amintit cum, pe vremea cind incepeau ei sa cinte la petreceri, sterpelisera chitara batrinului pastor Greene, incuiata in biserica. Plin de umor, ca intotdeauna, B.B. King l-a rugat pe ofiterul care se facea ca asigura ordinea, sa nu auda ca el si amicul sparsesera lacasul Domnului…
Glume de bunici, ai zice, daca n-ai sti ca B.B. nu-i genul de om detasat de lumea actuala…