Mi s-a întâmplat de cinci-șase ori, cu foarte mici diferențe, următoarea scenă banală. Cineva îmi zice: hai să scoatem sacii ăștia din portbagaj, și se îndepărtează deja cu unul dintre ei. Eu mă uit cu groază la sacul de ciment de 50 de kilograme și apoi zic: nu ar fi cel mai bine să-i ducem împreună… eu de-un capăt, tu de-un capăt, pentru că, în acest fel… Dar celălalt, după o clipă de nedumerire, zice nu, de ce să ne complicăm, fiecare câte un sac, hai că merge repede. Asta e tot, adică nu există nici o poantă – și totuși ceva e aici.
- Când lucrezi în construcții nu ai voie să te gândești la o metodă mai ușoară de a-ți atinge obiectivul. Și asta nu pentru că ai pierde, cel puțin la început, ceva timp, să zicem instalând un plan înclinat. Ci pentru că ar fi, pur și simplu, o abdicare. Atâta timp cât ceva se poate îndeplini hic et nunc, chiar și cu mult ștrapaț, orice altă variantă ar fi o fandoseală, un orășenism. O piuliță pentru care nu e la îndemână cheia potrivită se va desface, cu o încordare dublă, cu patentul. Un holzșurub ale cărui ultime două spire efectiv nu mai vor să intre nu va fi scos ca să se dea o gaură cu bormașina, ci va fi totuși înșurubat cu forța disperării, cu întregul trup al meseriașului proptit în floarea holzșurubului ca în Fight Club. Scara nu va fi deplasată niciodată. Cobori treptele, muți scara, sui iar treptele, câtă confuzie, ce declarație de faliment personal. Un bărbat adevărat bate toate cuiele în șindrilă întinzându-ne din ce în ce mai mult, din ce în ce mai mult. Pentru cele mai îndepărtate cuie el va recurge, tradițional, la acrobații. Iar ultimul cui îl va bate în cădere.
- Sportul se face la locul de muncă, nu altundeva. Sigur că e mai ușor să cari sacii cu roaba, dar, dacă faci asta, ratezi provocarea atletică. La noi pare să existe convingerea că dimensiunea esențială a efortului de a ridica piramidele a fost cea de fitness.
- Orice încercare de a face munca mai ușoară este rădăcina șomajului. Tu doar ai aruncat o vorbă, chipurile ca să ajuți, dar în buzunar ai deja noua organigramă, în care numele lui Pavel e tăiat cu două linii groase… Lasă să fie greu, că nu ne plângem. Să muncească alții în poziții confortabile, noi punem osul la treabă cum am învățat din moși-strămoși, că dacă nu e grea munca, nici casa nu e trainică etc.
- Accidentele de muncă sunt imposibile în acest univers. Compresorul nu ne va exploda niciodată în față, fierăstrăul de mână circular, scăpat pe jos, nu se va zvârcoli cu lama expusă până face totul bucăți, piesa de fontă nu va crăpa niciodată la sudură. Doar eu, după ce ridic cu chiu cu vai un sac de ciment, o să mă trezesc a doua zi cu spatele înțepenit – dar ce poveste extraordinară voi avea de spus!
Am început să mă gândesc în tot mai multe situații că e bine și așa, și așa. Se știe că nu-ți alegi părinții, vecinii și înțelepciunea la care ajungi. În cazul de față, îmi dau seama acum că toată lumea are dreptate, inclusiv, vorba lui Nastratin Hogea, sacul de ciment. Eu am dreptate deoarece coloana mea vertebrală. Dar și omul cu care lucrez are dreptate. Căci dacă nu poți mișca un deget până nu i-ai calculat o traiectorie ideală din toate punctele de vedere, probabil că nu vei duce niciodată nimic la bun sfârșit. Dorința permanentă de a optimiza reflectă uneori patologii ale voinței. Și oricât ar fi de important ar fi să ai mereu idei, uneori nu contează decât să iei sacul din portbagaj și să-l duci unde trebuie, așa, fără nici un pic de imaginație.