Zilele trecute am citit pe un site de știri că Traian Băsescu se gândește să candideze la primăria Capitalei.
N-a spus că o va face sau că nu o va face, ci doar că se gândește. Iar când Traian Băsescu spune că se gândește la ceva, cu siguranță se gândește la mai multe. Chiar m-am bucurat: prea devenise apatic în ultima vreme. O figură ca fostul președinte, primar și marinar ar înviora lupta electorală pentru primăria Bucureștiului – fiindcă, orice s-ar spune despre el, cu siguranță știe să facă dezbaterile politice interesante, iar când e în vervă, chiar antologice.
În felul lui, Traian Băsescu e o relicvă, una din vremuri mai agitate și, cumva, mai interesante. Și nu e singurul (sau singura). Galeria personajelor politice românești a urmat în ultimii treizeci de ani un traseu descendent trist și dezamăgitor. Imediat după revoluție ne doream – cel puțin declarativ – personalități autentice, lideri politici cu charismă, competenți și, dacă se poate, morali, preocupați de bunăstarea națiunii și de cea a cetățenilor ei. Trist e că i-am avut și i-am trecut cu vederea (nu toți, dar cei mai mulți). Ion Rațiu n-a avut niciodată vreo șansă reală în fața fostului președinte al României Ion Iliescu. Pe Corneliu Coposu oamenii au început să-l aprecieze abia după moarte, iar pe mausoleul simbolic clădit pentru el s-a cocoțat la putere Convenția Democrată în 1996. Faptul că amândoi au fost membri ai Partidului Național-Țărănesc, un mare partid istoric care a căzut în insignifianță după moartea lor, spune ceva despre diferența dintre aspirațiile declarate și cele autentice ale românilor.
Numai că azi, privind în urmă așa, eminescian, cu gândul la epigoni, îmi vine să zic că nici măcar în tabăra adversarilor acestora, cea a urmașilor politici ai comuniștilor, nu mai găsești personalități de anvergură. Ion Iliescu a fost, dincolo de excesele sale autoritariste, un lider cu charismă, crescut la școala puterii și versat în arta conducerii. Urmașul său, Adrian Năstase, s-a dovedit mai degrabă un personaj decât o personalitate, dar până și el avea (are) o oarecare spoială intelectuală. Savurez și acum înfrângerea lui în alegerile prezidențiale, dar nu pot să nu mă gândesc cum s-a redus anvergura liderilor PSD în curgerea anilor: de la Adrian Năstase la nesemnificativul – dar decentul – Mircea Geoană, apoi la Victor Ponta, mărunt plagiator și purtător de vorbe, la Liviu Dragnea, un învârtitor de prima mână, lipsit de orice viziune politică, și, în fine, la cine mai e acum, un anume domn Marcel Ciolacu… numai gândiți-vă, lăsând la o parte orice simpatii sau antipatii: de la Ion Iliescu la Ciolacu. În anii domniei lui Ion Iliescu, fie la partid, fie la conducerea țării (pe-atunci era cam totuna), încă se mai discutau probleme doctrinare, de orientare politică, de program și statut. Nu cred că azi mai sunt mulți lideri PSD capabili de așa ceva.
Nici la liberali lucrurile nu stau mai bine. E drept că Partidul Național-Liberal a supraviețuit de-a lungul anilor mai degrabă agățându-se de altele, de la PNȚ și PDL până la FSN, dar există o diferență de anvergură vizibilă între foști lideri precum Radu Câmpeanu și Mircea Ionescu-Quintus sau Theodor Stolojan și Crin Antonescu, Raluca Turcan sau Ludovic Orban, oameni din linia a doua sau a treia a partidului, ajunși la conducerea lui grație biologiei și curgerii timpului.
Odinioară îmi visam să ajungem într-o astfel de situație, să fim asemenea unor țări nordice, unde liderii partidelor, premierii sau președinții sunt mai degrabă niște funcționari eficienți, niște roți mai mari într-un angrenaj care funcționează ireproșabil.
Să nu mai avem lideri charismatici și autoritari, care să impună și să dispună, îmbătați de seva puterii. Ei bine, am ajuns acolo, doar că nu chiar în stil nordic – fiindcă, pe de altă parte, n-avem nici conducătorii eficienți și discreți, care să își ocupe locul într-un mecanism administrativ bine pus la punct. Avem doar o clasă de oameni politici terni, lipsiți de viziuni și convingeri, blazați și uzați, care joacă un vechi și plictisitor joc balcanic.
O strânsură de personaje interșanjabile, care mimează rutinate, într-un cerc închis, jocul democrației.
Iar asta nu cred că se poate schimba ușor: până și noile partide, ce propun nume noi și sufluri noi, par să cadă pradă cu ușurință acelorași metehne. Așa că, dacă nu putem avea nici personalități, nici mecanisme eficiente, măcar circ să avem. Deși parcă nici la asta nu ne mai pricepem ca odinioară.