…sunt sau nu sunt eu?
Nu știu să limpezesc dilema de mai sus. Ascultând câteva zile caniculare piesele semnate Be My Enemy, am tot încercat să înțeleg ce mă reține la ele, ce mă captivează, mă fascinează, mă farmecă, mă uimește, mă pune în stare emergentă (a.k.a. revoltă psihică), mă liniștește, mă respinge, mă cheamă îndărăt și multe alte chestii pe care acum, scriind textul de față, nu știu să le numesc. Titulatura aleasă de Phil Barry pentru proiectul solo m-a provocat la introspecție, fără să-mi producă disconfortul vreunei ședințe de factură (piperată!) psihanalitică. Evident, lipsa întrebărilor insidioase face parte din arsenalul terapeutic al muzicii, care e unul sieși suficient, lipsit de bâjbâiala celor clasic medicamentoase. Pentru că, așa cum sună titlul unei piese electro-industriale, medicina asta alternativă e de tipul Kill or Cure. Vă pare sinistru? Dar viața noastră din aceste vremuri paranoizante cum este?
Phil Barry e unul dintre englezii „nebuni“ crescuți în bâjbâiala anilor ’80 și afirmați pe scena showbiz în ultimul deceniu al mileniului trecut. S-a impus în duoul Cubanate, cu Mark Heal, mizând pe impactul auditiv al ritmului foarte rapid, al sintetizatoarelor dezlănțuite și al chitării distorsionate cu schepsis, fără a neglija deloc melodia. Front Line Assembly, Carcass, Front 242, KMFDM, Die Krupps, Mekanik Șef sunt numele pe care i le asociez automat, când playerul rotește un maxi-single, un CD sau vreo compilație cu muzică socotită imposibilă, îndeobște de oamenii deștepți și educați. Însă muzica techno-industrial nu e făcută pentru oamenii frumoși, eleganți și plini de sine, dacă nu și de bani. Și nici de astfel de oameni, bănuiesc, pentru că o fi Marea Britanie o țară bogată, dar unora dintre englezii get-beget li se pare și promiscuă, și seacă, plină de emigranți și așa mai departe. Nu vreau să însăilez banalități sociologice, încerc să înțeleg de unde poate să provină atitudinea nemiloasă manifestată în pop-rock de atâtea generații de furioși, de la eroul din Privește înapoi cu mânie, la găștile de mod-iști ale anilor ’60, la punkerii anilor ’70 și până la „teroriștii industriali“ din anii ’90. Poate că eu vorbesc prostii, necunoscând situația de acolo decât indirect, prin lecturi, filme, muzici. Dar forța acestor – până la urmă – opere artistice, capacitatea lor de penetrare în mentalitatea contemporană, radiația noutăților mixate într-o formă cât se poate de atractivă pentru orice ureche, totul te îndeamnă să iei în serios fenomenele, măcar pentru lămurirea personală, dacă nu pentru „salvarea omenirii“. Locuitor al acestei părți de continent condamnate la suferință de cinismul unui englez, nu ai cum alunga nedumerirea, coagulată într-un sertar al memoriei, față de toate faptele care denotă înclinarea englezilor spre crimă, revoluție (stârnită în alte țări, fiindcă în Anglia revoluția s-a terminat la 1649, odată cu execuția regelui Carol I), spionaj, trădare etc. Și cum doi dintre intelectualii șocanți (Marx și Freud) au trăit (și-au cobit) în Anglia burgheză, mi-ar trebui spațiul unei cărți să enunț, nu să descifrez, paradoxurile… paradoxalei societăți!
…Este ciudat cum și unde mi-au purtat gândurile 7 x repeat playlist (pe Qmmp sub Linux) ale albumului Be My Enemy – All That I Love, I Destroy (2020, via Bandcamp). Titlul spune tot. Probabil că o audiție pe CD, în conformitate cu „instrucțiunile de folosire a muzicii pentru comiterea unei cronici serioase, demnă de vreun premiu publicistic“ m-ar fi dus altundeva, înainte să azvârl eu digipackul în grămada celor de ascultat altă dată. N-ar fi fost singurul. Oricum, în comparație cu piesele Cubanate, ce avem aici sună mai domol, mai cuminte, ca și cum Phil și-ar fi pierdut ori învins inamicul din sine. Sau de alături…