Interviu  -  Radu Cucuteanu  -  

Scriitoare și profesor la universitatea clujeană, Ruxandra Cesereanu este preocupată de ani buni de mentalitățile, foste și actuale, din România. Dovadă în acest sens stau volumele sale despre gulag, despre imaginarul violent al românilor, momentul 1989, lagăre la români, volumele realizate împreună cu studenții săi despre societatea românească și multe altele. Ultima sa carte este De la Golania la #rezist. Jurnal civic 2017-2019, notații la cald despre protestele din anii din urmă. Oameni, instituții, situații inedite pentru România sunt prezentate sub impresia clipei, cu reveniri asupra unor evenimente și cu surprinderea legăturilor subterane cu Piața Universității din 1990. Acum, când se împlinesc 2 ani de la momentul 10 august, atunci când instituțiile statului au intervenit în forță împotriva protestatarilor de la București, am purtat un dialog pe care l-am considerat necesar cu Ruxandra Cesereanu.

Cu siguranță că ați primit de multe ori această întrebare, însă consider că povestea genezei cărții trebuie să ajungă la cititori: cum de ați ajuns să țineți un jurnal civic?

Nu a fost vorba de la început de un jurnal propriu-zis, ci de nota­ții, observații, comentarii pe care le făceam pe blog și pe Facebook pe marginea a ceea ce se întâmpla în Ro­mânia recentă. Apoi, treptat, mi-am dat seama cât de important ar fi fost să existe un jurnal despre mitingul-maraton din Pia­ța Universi­tății în 1990, ce valoare istorică și etică (și umană) ar fi avut un asemenea jurnal, astfel încât românii să înțe­leagă destule din lucrurile care nu au fost pricepute sau au fost în­țelese greșit. Din mersul lucrurilor, am înțeles apoi eu însămi cât de importante, etic vorbind, sunt protestele Rezist și, la sugestia și încurajarea unor apropiați, am pres­chimbat notațiile de blog și de Facebook într-un jurnal.

Ați început jurnalul într-un 2 februarie, al lui 2017, și l-ați încheiat într-un simbolic 22 decembrie, 2019. Ce s-a schimbat în acest interval și, mai important, ce nu s-a schimbat? Sau, altfel spus, ce ar fi fost de dorit să se schimbe? Care sunt discon­tinuitățile societății românești de atunci și până azi?

Poate jurnalul meu ar fi trebuit să se încheie după ce protestele Rezist s-au stins, iar corupții și politica murdară din România au început să primească pedepse oficiale măcar minimal. Întrucât atunci s-a încheiat o etapă decisivă pentru mentalul românesc, în care tinerii au fost implicați ca actanți civici (o etapă care începuse cu revoltele legate de tragedia de la Colectiv, de fapt, din 2015). Dar eu am simțit că trebuie să duc jurnalul (sau să mă ducă el pe mine) până în 22 decembrie 2019, când se împlineau 30 de ani de la re­voluția din decembrie 1989 (atât cât a fost ea așa ceva; căci, după cum arată documentele oficiale recente ale Procuraturii, 22 decembrie 1989 a fost și ziua unui puci al grupului condus de Ion Iliescu și generalul Militaru, puci care a uzurpat revoluția reală, din stradă, a românilor).

Cum am afirmat deja, datorită protestelor Rezist corupția a suferit un blam major măcar din punct de vedere moral (chiar dacă ea nu a dispărut, ci și-a găsit alte filiere politice, economice și financiare prin care să continue). Sunt zile în care sunt optimistă și constructivă și sunt alte zile în care scepticismul meu de rezervă este dominant și acut – în legătură cu România. Cei din jurul meu, destui dintre ei, consideră că țara noastră (de fapt locuitorii ei) nu se mai poate/ pot schimba, țara aceasta are ceva corupt la nivel general și matricial (lăuntric). Dar eu nu mi-am pierdut încă nădejdea.

Cum ați rezuma legăturile ombilicale dintre Golania și #rezist?

Am vorbit despre legăturile acestea ombilicale adesea, atât în jurnal, cât și în alte luări de poziție ori dialoguri. Așa încât risc să mă repet; dar poate că această repe­tiție este necesară: iar cine are de auzit să audă! Gravitatea și ironia sunt două din caracteristicile care unesc protestele din Piața Uni­versității 1990 de protestele Rezist din 2017-2019. Constanta acestor mani­fes­tații stradale au fost ironia și spiritul parodic, atmosfera hâtră și jovială. Scandările și sloganurile au fost de toate soiurile, dar parodia s-a dovedit a fi cea dominantă. Zeflemeaua a însemnat, însă, energie civică (nu doar haz de necaz). Am zărit multe pancarte cu tot felul de formule paremiologice, sobre sau ju­căușe (uneori chiar licen­țioase, în timpul mar­șurilor Rezist). Desigur, am o perspectivă generală asupra acestor proteste (fiindcă am monitorizat fenomenul ca ansamblu, la nivel național), totuși trebuie să precizez că ochiul meu de raisonneur s-a axat majoritar pe protestele Rezist desfășurate la Cluj, întrucât la acestea am participat direct.

Adesea auzim că în România nu se schimbă niciodată nimic. Vedem însă că, atom cu atom, societatea românească s-a schimbat structural – și aici mă refer la structura internă, la etica socială. Iată, dovadă stau tocmai aceste agore, spiritul care a străbătut o mare parte a lumii ro­mânești în acești ani. Cum ar putea fi sintetizată această schimbare? Cum vedeți azi, acum, dezvoltarea societății civile?

Într-un dialog relativ recent cu eseistul și filosoful Aurel Codoban, dialog despre antiutopia zilelor noastre, moderat de Laura T. Ilea, tocmai despre patriotism alternativ vorbeam, propunând această formulă. La fel, într-un dialog recent cu jurnalistul Eugen Istodor. Dacă e să vorbim despre patriotism, una din întrebările recurente pe care mi-o pun este dacă patriotismul e o himeră? Patriotismul a fost valabil și logic în seco­lul al nouăsprezecelea pentru ceea ce însemna atunci România (iar înainte de Mica Unire – pentru ceea ce însemnau Țările Române). A fost, de asemenea, cât se poate de logic atunci când a avut loc Unirea din 1918. În timpul comunismului a fost mai degrabă o hibă, un fel de stindard fals, întrucât a fost confiscat de autoritățile totalitare. Patriotismul a existat, în schimb, fie chiar într-o formă patetică, în decembrie 1989, apoi s-a tocit. Mineriadele din 1990 și regimul tutelat de Ion Iliescu l-au diminuat și tocit până la dispariție aproape.

În postcomunismul de-acum, actual, și mai ales în lumea internautică dominantă, poate că ar trebui să ne raportăm la un fel de patriotism alternativ. Evident, dincolo de discursurile politice dogmatice și de fațadă, dincolo de re­torica sforăitoare a oficialilor. Blogurile, paginile de Facebook ale celor din mulțime ori ale jur­na­liștilor care încă dezbat cu ardoare problemele românești (cauzate de politică și de tensiunile sociale ori economice) pledează, în felul lor pentru existența unui patriotism alternativ. România are, spre norocul ei, multe agore. Poa­te că acestea și purtătorii neoficiali de opinie (dar cu influență internautică) vor schimba una-alta în țară. E o ipoteză. Sau poate pur și simplu energia tinerilor (unii școliți în Occi­dent și reveniți în țară; alții rămași în țară, dar asumând o conștiință civică responsabilă) va schimba ceva esen­țial: o mentalitate conservatoare și primitivă.

Glumeam cu prietenii ieșiți în stradă pe perioada protestelor că ar trebui să le mulțumim celor ce erau atunci la putere, că datorită lor învățăm legislație cu toții. Că începem să cernem grâul de neghină. În ce măsură am devenit o societate mai responsabilă după această experiență?

Protestatarii de la mișcările Rezist au învățat legislație, s-au documentat, au deprins ce înseamnă varii noțiuni din Drept și cum pot fi acestea aplicate în România. E vorba, prin urmare, de o responsabilizare civică evidentă la nivelul populației tinere, mai ales, dar și la nivelul celei mature. Acest tip de documentare nu exista în 1990, în timpul mitingului-maraton din Piața Universității care a reprezentat o fază încă „romantică“ a României în proaspătul postcomunism. Totuși, în 1990 s-a ivit documentul civic marcant al Pro­clamației de la Timișoara, generat în 11 martie 1990, care a punctat ceva esențial ce ar fi putut prilejui schimbarea decisivă a lucrurilor din România, după prăbușirea regimului ceaușist și comunist. Este vorba de legea lustrației. Pro­clamația de la Timișoara (să nu-i uităm pe principalii gânditori ai acestui document civic: Alexandra Indrieș și George Șerban) a pus tranșant chestiunea legată de legea lustrației. Mișcarea protestatară din Piața Universității din București, în 1990, a asumat solicitarea acestei legi a lustrației. În timpul regimului tutelat de Ion Iliescu, o asemenea lege nu a avut nici o șansă de izbândă. Ce a fost șocant a fost faptul că nici sub regimul tutelat de președintele Emil Constantinescu – între 1996-2000 (Constantinescu i se opusese lui Iliescu) – legea lustrației nu a avut șanse. A fost una din de­cepțiile produse de președintele (propus de Convenția Democratică) Emil Constantinescu, un lider care s-a dovedit a fi mediocru, nicidecum inovator și curajos (chiar dacă avea, totuși, altă stofă morală decât Ion Iliescu). Între 2017-2019, lumea din stradă, de la proteste, s-a documentat, s-a instruit în ceea ce înseamnă noțiuni de Justiție și Drept. Protestatarii trecuseră în altă etapă, mai lucidă, pragmatică și documentată.

Zilele acestea se împlinesc 2 ani de la „marea gazare“ din 10 august, iar iată că instituțiile statului se dovedesc tributare unei paradigme pe care o speram apusă, prin absolvirea de vină a celor care au binevoit să ofere liber la gaze protestatarilor de la București. Cu atât mai mult de luat în seamă cu cât partidul aflat atunci la putere afirmă azi că, în contextul pandemiei, statul nu are voie să îi interneze pe bolnavi. Adică statul este liber să gazeze, dar nu și să interneze. În acest context, unde și cum mai are loc cetățeanul?

Organele actuale de analiză și judecată a jandarmiadei din 10 august 2018 au afirmat că dosarul respectiv trebuie clasat, iar abuzurile și agresiunile înregistrate nu au fost altceva decât excese personale ale unor jandarmi. De asemenea, tot oficial s-a afirmat că au existat două tipuri de victime: cele provocatoare și cele inocente, din pricina celor provo­catoare fiind molipsite ori invalidate și cele inocente. Personal, nu am mai auzit de mult o asemenea aberație prin care devin vinovate tocmai victimele. România este, din când în când, o țară antiutopică, în care represiunea pare să fie ceva normal. Lucrul acesta e cu adevărat angoasant. Autoritățile PSD care au girat jandarmiada din 10 august 2018 sunt sublimate de parcă ar fi fost relativ angelice, în vreme ce victimele sunt machiavelizate (chiar dacă doar pe jumătate). Profeția mea literară este aceea că se vor scrie romane, cândva, despre toate aceste lucruri. Eu, deocamdată, am scris într-o carte de poezie despre 10 august 2018 (Scrisoare către un prieten și înapoi către țară) și am punctat câteva chestiuni în jurnalul meu civic, deși acum doi ani, la ceasul represiunii din Piața Victoriei, eram plecată din țară. Am ți­nut, însă, legătura, prin mail, cu domnul Livius Ciocârlie, iar telefonic, cu părinții mei și cu o altă familie apropiată; cu toții au fost devas­tați sufletește și indignați de ceea ce s-a petrecut la 10 august 2018. Nu este exclus ca la o ediție adăugită a romanului meu frescă Un singur cer deasupra lor să exis­te și un capitol despre jandarmia­da din august 2018.

Solidaritate, comuniune civică, „patriotism alternativ”, spiritul ludic, pamflet – sunt termeni pe care i-ați folosit adesea. Dar astăzi cum vedeți lucrurile, vorbim despre o speranță de a construi sau despre o realitate?

Mă repet și sper să nu devin obositoare prin reacția aceasta: eu nu mi-am pierdut nădejdea. România nu e o țară perfectă, dar nici țara cea mai decepționantă din lume; sau cea mai blamabilă. Hibe și cusururi sunt aproape peste tot în lume. Românii au vicii, da, caracteriale, dar au și calități pe care se poate construi îndeajuns. Pe aceste calități ar fi necesară educația și o formare măcar minimal spirituală și civică. Astfel lucrurile s-ar putea îmbunătăți vizibil.

Pe vremea aceasta pandemică, care ar putea fi evoluția societății civile?

Lucrul cel mai important ar fi combaterea ignoranței și sporirea ori ameliorarea gradului de edu­cație, nu doar la nivelul copiilor și ado­lescenților ori studen­ților, ci și la nivelul maturilor ori chiar al celor aflați la senectute. Mă refer în primul rând la educație civică, dar și la instruire în sens general, la ceea ce numeam, cu o formulă poate de­suetă, cultură generală. Moda con­spiraționitei (în ceea ce privește COVID, de pildă) devine molipsitoare acolo unde există ignoranță, indiferență și lipsă de instruire. Poate că societatea civilă are și acest rost de a instrui, de a-i educa pe cei care sunt needucați, neștiu­tori, lasă-mă să te las (inclusiv insolenți) și care, din pricina aceasta, manifestă agresivitatea neștiutorului, a ce­lui labil, fragil și complexat; și, de aceea, lesne de manipulat.

Cum am putea fi români mai buni? Europeni mai buni? Oameni mai buni?

Prin solidaritate, curaj, com­pe­ten­ță, comportament civilizat, alergie la injustiție și corupție. Nu văd România neapărat în culori foarte sumbre, comunismul s-a încheiat totuși. În postcomunism, dominant a fost cenușiul. Firește, râvnesc o ieșire din acest cenușiu, chiar dacă, deocamdată, nu văd cum România s-ar putea „înălbi“ brusc. Sper, însă, să ajung să asist, cândva, și la așa ceva.

Ruxandra Cesereanu este poetă, prozatoare, eseistă. Profesor la Catedra de literatură comparată a Facultății de Litere din Cluj, face parte din stafful Phantasma, Centrul de Cercetare a Imaginarului, de la Cluj, în cadrul căruia susține ateliere de scriere creativă în poezie, proză și scenariu de film. Este redactor-șef la revista de cultură „Steaua“. Dintre volumele de poezie și proză ale scriitoarei publicate până acum amintim: Zona vie (poeme, 1993); Purgatoriile (proză scurtă, 1997); Oceanul Schizoidian (poeme, 1998, 2006); Tricephalos (roman, 2002, 2019); Veneția cu vene violete. Scrisorile unei curtezane (poeme, 2002, 2017); Kore-Persefona (poeme, 2004); Nașterea dorințelor lichide (proză scurtă, 2007); Coma (poeme, 2008); Angelus (roman, 2010); California (pe Someș) (poeme, 2014, 2015); Scrisoare către un prieten și înapoi către țară (poem-manifest, 2018, 2019). Zece din cărțile sale de poezie şi proză au fost traduse în engleză, italiană, maghiară, bulgară. La Editura Polirom a mai publicat: Decembrie ’89. Deconstrucția unei revoluții (2004, 2009); Gulagul în conștiința românească. Memorialistica și literatura închisorilor și lagărelor comuniste (2005); Nebulon (proză scurtă, 2005); Comunism și represiune în România. Istoria tematică a unui fratricid național (coord., 2006); Năravuri românești. Texte de atitudine (2007); Un singur cer deasupra lor (roman, 2013, 2015; prima carte de proză realistă a autoarei); Panopticum. Eseu despre tortură în secolul XX (2014); Fugarii. Evadări din închisori și lagăre în secolul XX (2016).

Galerie foto