Discurile nou apărute cer „audiție obiectivă“, lipsită de ingerințe, ca să le pătrunzi mesajul, atmosfera și inovațiile.
Dar tuturor ascultătorilor de albume întregi li se întâmplă, nu de puține ori, ca vreo noutate pe CD, LP sau format digital să le treacă pe lângă urechea neatentă, fudulă ori sătulă, ca și cum efortul muzicienilor n-ar însemna nimic. Jalnică situație, mai ales când muzica este bună, interpretarea perfectă și procesul tehnic – de la mixul final, la master și transpunere pe suport fizic – de calitate. Pierderea este a celui care nu a fost pe lungimea de undă necesară, consumator, audiofil sau ce s-o crede. Și doar șansa unei regăsiri ulterioare îi poate reda sentimentul că nu e bleg de tot.
Așa am pățit cu albumul Better Late Than Never, editat de Jon Anderson și Jean-Luc Ponty la Liaison Music, în 2015. L-am reascultat într-o zi de iulie, ploioasă ca una de noiembrie, ce-mi amintea de-un film grecesc – numit, de nu greșesc: Mia aioniotita kai mia mera – al lui Theo Angelopoulos. Nu fac aici paradă de conexiuni culturale forțate, ci pur și simplu la asta m-au trimis mai multe fraze ale lui Jon Anderson, risipite în textele celor 14 piese. Bunăoară: „Seems like we opened the door/ to the earth and its song/ More than the angels we hear/ More the imagination we sing/ Soul is the space that we walk/ Only now rest in heavenly love/ Must listen… must listen“ (Listening With Me). Sau: „The beginning of every step you take messages they see/ Many one come up to show you/ The way to set you free/ Cos you are the one/ Infinity… infinity“ (Infinite Mirage). Sigur, Jon Anderson nu-i vreun Bob Dylan, capabil să scrie versuri demne de premiul râvnit de orice poet ancorat în cea mai dură contemporaneitate. Cuvintele pe care el izbutește să le strângă sub pulpana fiecărei armonii se împletesc natural cu muzicalitatea fără opintiri a piesei livrate. Asta induce senzația de plutire într-o lume epurată de mizeria curentă și de tensiunile aferente. Performanța e palpabilă și în universul muzical conturat de trupa Yes, și în multe alte realizări sau colaborări ale englezului cu voce serafică și suflet generos, unul dintre oamenii cărora mi-ar fi plăcut să le pot fi prieten. Și dacă de la Jon Anderson te poți aștepta la momente pasibile de atingere a eternității, de la vioara mânuită cu atâta gingășie de Jean-Luc Ponty n-ai cum să primești altceva!
Violonistul francez întruchipează, parcă, istoria muzicii din ultimii 60 de ani. Sau chiar mai mult, dacă socotim și incursiunile sale în jazzul precursorilor. Nu e locul aici să reamintesc multiplele izbânzi, colaborări și avangardisme. Ador și nu mă pot detașa de contribuția la „aventurile“ trupei lui Zappa, Mothers of Invention, ori la cosmogonia imaginată de John McLaughlin & Mahavishnu Orchestra. Sunetul viorii sale intens electrificate mă transportă oricând pe crestele absolutului, fără să mă lase vreodată să cad în capcanele drumului, potecii sau pustiului. Timpul trăit sub vraja viorii lui Ponty nu-mi aparține sau este în plus față de cel care mi s-a dat. Orice album al violonistului miraculos, din perioada considerată jazz-rock fusion, mă duce spre niște spații interstelare (sugerate, ce-i drept, de câteva titluri bine alese), pe unde imaginația mea terestră plutește, abia-abia stimulată nu de vreo substanță psihotropă, ci numai de banalul (dar profesional distilatul) alcool. (Ce-ați vrea să consum într-o zi ploioasă?)
Albumul din 2015, ca și filmul concertului ținut la Wheeler Opera House, din Aspen, Colorado, un an mai înainte, mi-au dat senzația că trăiesc eternitatea – într-o zi, o clipă sau – hai, fie! – o oră!…