„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul Opere IV. Varia, de Gellu Naum, ediție îngrijită de Simona Popescu, Sebastian Reichmann și Dan Stanciu, prefață de Simona Popescu, care va apărea în curând în colecția „Opere“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Fluviul vertical
Să privesc cerul, inacceptabil încă și sărac în fulgere, care acoperă sumbra condiție umană? Groapa care separă visul de acțiune nu rămâne mai puțin deschisă și trebuie recunoscut că puțina parte de poezie admisă (cer să nu fie luat prea cu ușurință acest cuvânt) se prăbușește în fața unor calcule a căror simplitate nu e întrecută decât de ferocitatea lor.
Nimic de făcut, desigur, nimic de sperat chiar, atâta timp cât nu se va da o rezolvare justă arzătoarei probleme a raportului dintre real și dezirabil. A face cuvinte de ordine din ruinele langajului, despre superioritatea mentalului de tip mascul european sau neeuropean care, sub orice formă, duce la incalificabila idee educativă și colonizantă a superiorității tehnicii sale, a conștiinței sale chiar, în detrimentul libertății umane, singura în cauză în aceste dezbateri? Vor fi totdeauna spectre. Și mici gânduri, uneori, la apropierea nopții: la ce bun? Vei putrezi încă înainte de a ști dacă aceste lucruri au fost sau nu…
„Aceste lucruri“ (singurele, se pare, care agită în mod constant), specia noastră lucrează într-adevăr prea încet ca să le rezolve. Ele cer, cu toată urgența, tăierea de la rădăcină și o dată pentru totdeauna a terifiantei rețele de prejudecăți care le barează drumul.
Prea multe presentimente, desigur, prea multe valori nocturne. Dar ceea ce ele cer mai ales este de a înceta să ne mărginim numai la rolul de gropari.
Pentru aceasta vorbesc despre om mai întâi, despre acest nebun uriaș și orb, despre dimensiunile lui grandioase, acoperite cu zdrențe, cu linii în zigzag și cu jaloane perfide, despre mersul lui irezistibil prin fața unor oglinzi care îi arată totdeauna o față străină, despre felul cum târâie după el greaua umbră care îl ascunde propriilor săi ochi.
Vorbesc despre poet, despre imensa lui responsabilitate în complicatul joc de izbucniri și de sugrumări care nu a început și nu se va termina cu el, în măsura în care viața lui nu începe în zori și nu se termină seara; vorbesc despre poet, despre acela care în strălucitorul lui gest oglindește gestul uman în întreaga lui obiectivitate, despre influența lui necesară, profundă și vivifiantă, depășind cu mult primul pretext ocazional care îl face vizibil, afirmând și impunând conștiința necesității.
A venit timpul să se discearnă cu atenție printre nenumăratele cioburi în plină contradicție pe care le acoperă golirea la maximum a cuvântului poezie. Multipla întrebuințare a acestui cuvânt în limbajul curent pare a indica ceva mai mult decât o recunoaștere tacită a existenței cioburilor.
Știu totuși că, oricât de necesară ar fi ea, orice încercare de limitare nu poate evita, chiar dacă ar atinge numai un număr infim din posibilitățile incalculabile ale misterioaselor resurse poetice, să aducă prejudicii poetului însuși.
Dar acesta e secretul și puterea poeziei, de a frânge sistemele, de a adânci rănile cauzate de rațiune, de a produce în curiosul ei joc fuziunea spontană, de a mări până la explozie fisurile oricărei direcții devenite osificantă. Acesta e secretul și puterea poeziei, de a asigura primenirea permanentă a unui „sus“ anchilozat, cu ajutorul elementelor stârnite, scormonite în partea cea mai profundă a „josului“, de a menține un schimb constant, o fertilă transmutație a susului și a josului. Ea tinde, înaintea oricărui lucru, să rupă atrocele blestem în care se zbate spiritul uman, să direcționeze conștiințele pe un drum mai propice lor.
Aceasta o face să scape cu ușurință din orice încercare de definitiv, să lărgească orice limită, orice definiție care ar încerca s-o cuprindă, să nu arate decât ca un mobil perpetuu celor ce încearcă s-o fixeze, ca o erezie celor ce încearcă s-o dogmatizeze.
A sfâșia și a reface fără încetare vălurile mereu impenetrabile care acoperă firul viu al concretului. În efortul acesta, care în ochii poeților avertizați pare din ce în ce mai cumplit, instrumentele obișnuite ale omului (sau ceea ce, printr-o funestă orbire, el ia ca atare), îngreunate de toate abuzurile, opunându-și unul altuia cea mai cruntă rezistență, au sfârșit prin a-l trăda.
Pentru zonele de fermentație ale spiritului, în care poezia se integrează din plin – cel mai adesea ca presentiment obscur al unui lucru care e gata să se îndeplinească și care își manifestă travaliul lent și difuz în mișcările ei dezordonate –, singurul semn capabil să-i garanteze autenticitatea, dată fiind grava criză actuală pe care o suferă criteriul, rămâne indezirabilitatea.
E ceea ce mă face să acord întreaga mea încredere unui oarecare comportament pasional, caracteristic marilor amanți și ereticilor, comportament care, în ochii mei, nu a trădat niciodată speranțele puse în poezie.
CARTEA
„În acest volum final al Operelor se desfășoară în fața noastră un întreg parcurs literar și de viață: un tânăr poet suprarealist într-un grup de poeți suprarealiști, prin anii ’40, apoi un «individualist feroce», cineva pentru care suprarealismul nu (mai) e legat de un timp anume, ci destin. Și-l «vedem» scriindu-le Lygiei, jumătatea lui, și prietenilor, îl «auzim» răspunzând unor întrebări, el însuși fiind propriul său «întrebător», stând de vorbă cu alții sau cu el însuși prin alții, cum spunea uneori. Așadar, texte scrise de Gellu Naum în colaborare cu prietenii săi, adresate lor, interviuri, scrisori, discursuri. Cu o sintagmă care-i aparține, tot ce s-a strâns aici se adaugă la «completarea labirintului».“ (Simona Popescu)
„Eu sunt Poet și atât. Poemele mele au fost incomode înainte de 1944, după 1944, și în vecii vecilor. Numesc disidență legumicolă înnebunita sete de putere, care pătează fruntea oricui și mai ales a poeților. Cea mai exactă caracterizare făcută mie cred că e cea din «Libération»: «Naum suprarealistul – nici disident, nici exilat, nici oficial». Atât.“ (Gellu Naum)
AUTORUL
Gellu Naum, unul dintre cei mai importanți poeți români, se bucură astăzi de un mare prestigiu în țară și în străinătate. S-a născut pe 1 august 1915 la București. A studiat filozofia la București și la Sorbona, unde începe un doctorat despre Pierre Abélard. Prin intermediul lui Victor Brauner intră în contact cu André Breton și cu grupul suprarealist francez. În 1941, împreună cu Gherasim Luca, D. Trost, Paul Păun și Virgil Teodorescu, constituie grupul suprarealist român, a cărui activitate, deosebit de intensă în anii 1945-1947, îl va face pe André Breton să afirme: „Centrul lumii s-a mutat la București“. După instalarea regimului comunist, în decembrie 1947, grupul se destramă. Gellu Naum va reveni cu un volum de poezie suprarealistă abia după 20 de ani. În tot acest timp își câștigă existența din traduceri (Diderot, Stendhal, Jules Verne, Kafka, Julien Gracq, René Char, Samuel Beckett etc.). Trăiește la București și la Comana, unde se retrage, mai ales vara, împreună cu soția sa Lygia, cu care se căsătorise în 1946 și care va deveni protagonista romanului Zenobia, publicat în 1985. Opera sa este tradusă în întreaga lume. În 2006 apare primul volum, Pohesie, din ediția Opere Gellu Naum în limba germană, la Editura Urs Engeler (traducători și îngrijitori de ediție: Oskar Pastior și Ernest Wichner). Se stinge din viață pe 29 septembrie 2001, la București. De același autor, la Editura Polirom au apărut Despre identic și felurit (antologie, 2004), Opere I. Poezii (2011), Opere II. Proză (2012), Opere III. Teatru (2014) și Zenobia (2014, 2018).