E suficient să aud „realizare“ că buna mea dispoziție s-a dus. De aceea o să mă războiesc aici cu acest cuvânt.
Sigur că dintr-un asemenea război, purtat prost, în public, nu rămâne de obicei decât un exercițiu narcisist. Am câteva scuze că încerc. Mai întâi, odată ce te-ai înhămat la o rubrică săptămânală, ai renunțat la dreptul legal la decență, adică la a zice mă scuzați, dar în următoarele săptămâni nu am nimic interesant de spus. A doua scuză este că nu vorbesc în numele corectitudinii, care a zăpăcit mai multe minți decât marea teoremă a lui Fermat. „Realizare“ este un cuvânt normal și folosit foarte corect; doar că, folosit corect, lasă o impresie greșită. Și orice iluzie lingvistică are potențialul să devină o iluzie cognitivă.
Nu știu cum e definit cuvântul în dicționar, presupun că nu foarte strict. Ea e desigur ceva bun – o realizare, ce mai. Ce e de discutat aici? Din felul în care folosim acest cuvânt reies însă cele două trăsături esențiale ale realizării – ea e concretă și are un moment precis în care se materializează. Da, o realizare e și să fii toată viața un om cinstit, dar ăsta nu e sensul tipic, literal al cuvântului. La urma urmei, toți suntem cinstiți toată viața. Vorbim de obicei despre o realizare mai degrabă dacă cineva primește medalia Fields (și eventual o refuză), sau dacă, în cazul meu, m-am născut într-o familie săracă din Moroeni și am prins un job bun în Mioveni.
Unul din lucrurile care mă deranjează este deci faptul că realizarea este făcută să fie o destinație, nu un proces. Dacă publici o carte pe care, să zicem, o lansezi la un târg de carte, oamenii cu inimă bună te felicită pentru această realizare. Nu vreau deloc să mă ridic împotriva tradiției care zice că, orișicât, o carte este o realizare. Deocamdată ce vreau să zic este că, într-o viață de om, nu are absolut nici o importanță faptul, luat separat, că ai publicat zece cărți. Întrebarea e dacă te-ai simțit mai viu și mai în miezul lucrurilor scriindu-le; dacă ți-ai făcut, datorită lor, prieteni, sau nu; dacă ai fost fericit scriindu-le, sau nu. Concepția realizării ca destinație zice așa: cartea ta nu e reală decât atunci când iese de sub tipar. Aceasta este dreptatea mică, dreptatea filologică. Dar dreptatea mare, ontologică, zice că această carte este reală doar în anii în care lucrezi la ea, și devine ireală în ziua în care e publicată. Cât o scrii ea este viața ta, este direct relevantă pentru metabolismul tău existențial, iar după ce o publici se transformă într-un accesoriu birocratic, o circumstanță de CV.
Pentru că suntem cuantificați și îi cuantificăm noi înșine pe alții ca la Verdun, avem la îndemână realizarea ca instrument de departajare. Pentru judecăți de zi cu zi, asta poate fi OK. Pentru alte judecăți, poate fi dezastruos – de pildă atunci când ea e un criteriu absolut de ierarhizat vieți. O viață nu se descrie prin realizările ei, nu se reduce la ele sau la absența lor.
Nu a ridicat nimeni, din păcate, un monument învățătorilor și învățătoarelor necunoscute din ciclul primar, care lucrează pe un nivel veșnic lipsit de orice glorie, deși se ocupă în realitate de fleacurile care pot face racheta mai târziu să zboare sau să se prăbușească. Poți să fii doctor de gărgărițe, să mergi prin toată țara reparând gărgărițe și discutând cu stăpânii acestora și să nu intri în dicționarul enciclopedic, deși viața ta a fost plină de haz și substanță. Invers, poți să muncești în neștire, să câștigi concursul Ceaikovski și să fii un mare pianist fără să fi știut vreodată ce înseamnă o zi fericită, fără ca profesorul tău sau tu însuți să fi fost vreodată mulțumit. Mai ușor cu asemenea realizări. Și mai multă muzică în afara concursului.