Daca prin elaborat intelegeti construit, inseamna ca acceptam una din exigentele fundamentale ale romanului, ale prozei in general. Convins fiind ca l-ati citit pe Cioran, imi permit, cu toata umilitatea impusa de o asemenea vecinatate, sa va amintesc doua rinduri din Avantages de 1'exil: "Proza cere, pentru a se dezvolta, o anume rigoare, o stare sociala diferentiata; si o anume traditie: ea este deliberata, construita; (...) A crea o literatura inseamna a crea o proza".
Toti comentatorii, deloc putini, care si-au facut timp pentru a citi si a scrie apoi despre Asediul Vienei au remarcat gestatia sa poate neobisnuita, sugerind in subsidiar si riscurile unei „sarcini suprapurtate”. Obisnuiti cu un ritm alert al aparitiilor editoriale, cititorii profesionisti sau nu ai literaturii romane au avut cel putin un motiv de mirare, suficient de puternic insa pentru a vedea cum se pot „pierde” atitia ani scriind un roman. Musil a „pierdut” de doua ori mai multi ani scriind o capodopera. Neterminata. Si, poate, de neterminat intr-o viata de om.
Revenind la Asediul Vienei, voi spune ca acest roman s-a construit pe ruinele, ca sa nu spun relicvele, unui roman abandonat, partial scris inainte de 1989, Trestia de var. Dupa decembrie 1989 nu am mai scris nici un rind timp de patru ani, desi intrebarile ramasesera aceleasi: „Ce?” si „Cum?”.
Greutatea insasi a cuvintelor si chiar rostul scrisului imi pareau futile in raport cu ceea ce, in naivitatea noastra, credeam a se fi intimplat cu adevarat, in afara mortilor pe care ii plingem tot mai rar, amagiti oarecum si de himera interventiei Divine, mult asteptata, dar rar si cu apasare invocata.
„Orfani de Dumnezeu” cum ne plingeam a fi, ne-am trezit peste noapte „copiii sai iubiti”. Conform unui slogan al vremii, EL isi intorsese fata spre noi. Iar noi, drept multumire, ne-am insutit crucile goale de credinta si am inaltat mii de biserici, fara a observa, coplesiti de gesturi, zimbetul Lui tandru-ironic.
Sentimentul tonic si infricosator al libertatii coexista cu isteria ei voioasa sau cu o parodie grotesca.
Anul 1989 devenise Anul Romaniei, pentru a se transforma apoi printr-o inconstienta si carnavalesca exaltare in Anul Romaniei Universale, printr-o trista si grandioasa emigratie.
Suferinta reala, banalizata prin supraexpunere sau supralicitare, devenise un produs de export, un simplu slogan identitar-publicitar care nu mai ducea nici spre compasiune si nici spre redemptiune.
Atunci am gasit una din temele romanului Asediul Vienei, inscrisa in strigatul voios-bezmetic al lui Ghereta: „Oameni buni, am invins! Oameni buni, am murit!”. El anunta in fapt moartea unui punct cardinal, Estul, cu conotatii politice. Orice pierdere lasa in urma un gol. Acest gol a devenit in mod firesc tema-cheie, caci vidul avea un trecut si o cromatica pe care le-am explorat ca un arheolog-restaurator si, paradoxal, ca un arhitect-constructor.
In ce masura Apudul poate reprezenta imaginea unei Transilvanii ideale?
Apudul este inainte de toate imaginea unei Transilvanii uitate sau ignorate, in cel mai bun caz redusa la clisee si prejudecati. Romanul nu inlocuieste Istoria si nici nu i se subordoneaza neconditionat, dar nici nu o poate deturna sau mistifica.
Asediul Vienei este romanul unor oameni obisnuiti, fara insusiri, dar in sens musilian, de unde si inadecvarea comportamentului sau reactiilor in varii situatii. Ar fi prea simplu sa vedem in Apud o Transilvanie a microarmoniei, neconflictuala, cum ar zice V. Nemoianu. Romanul acesta irigat de umor (negru, adesea) si de ironie e pina la urma un dialog pasnic, convivial aproape, cu Moartea, insinuata in fibrele cele mai delicate ale cartii. Un fel de Apocalips vesel a la Broch, dar asumat, ca singura cale de salvare. O convietuire tandru-ironica cu Cea-mereu-invingatoare.
Drumul meu pina la aceasta Transilvanie este nu doar estetic, ci si etic. Confruntat in propria mea familie cu situatii dramatice, de care literatura nu duce lipsa, am decis sa urmez calea nuantelor, ironice adesea si nu de putine ori, in contrapunct, chiar crude, de nu cinice, cu speranta intacta ca voi ocoli confruntarile fara apel si fara intoarcere.
In inceputul cartii il citati pe Robert Musil, autorul Omului fara insusiri. V-a influentat in vreun fel acest scriitor in scrierea Asediului Vienei?
Citatul din Musil e un fel de „certificat de autentificare/autenticitate” sau de conformitate cu realitatea. Asta vrea sa spuna: Dragi cititori, ceea ce veti afla citind aceasta carte este adevarat.
Dincolo de gluma, e greu de spus cu fermitate daca Musil ar fi sau nu modelul. Cu siguranta, e unul dintre cele mari. Citeva argumente: nu am citit nici o carte de un asemenea rafinament al scriiturii, de o atit de subtila ironie, incit ceea ce ar fi putut fi pura performanta retorica sa aiba greutatea unui uimitor eveniment epic. Apoi, la nivelul imaginatiei epice, cu greu pot gasi un gest de frumusetea senzual-tandru-sfruntata a Agathei la inmormintarea tatalui ei. Un gest care 1-a lasat uimit pina si pe Ulrich, cel care poseda nu doar sensul realului, ci si pe cel al posibilului. Exemplele se pot inmulti cu riscul citarii integrale a romanului.
Din punctul meu de vedere, lucrurile stau asa: nu influenta identificabila conteaza, ci felul in care cutare opera sau romancier te obliga/indeamna sa reflectezi asupra romanului. Si Musil a facut acest lucru. Pentru a nu lungi prea mult, voi cita o fraza de Robert Musil, Journaux, tome 1, Seuil, 1981, in traducerea lui Philippe Jaccotet: „J’ai note deja qu’il s’agit de raconter des histories; a present, je sens aussi qu’il faut, d’une certaine maniere, raconter les evenements les plus banals… Jusqu’ici j’ai toujours vu les choses de beaucoup trop pres, il faut se placer plus loin, d’ou une scene se reduit parfois a quelques phrases.(…) J’ai ecrit: travailler avec les elements dont on dispose librement, c’est ce que l’on voit dans la vie, lit dans le journal, les romans, etc. On ajoute simplement le jugement, le point de vue – et c’est ainsi que l’on se retrouve forme soi-meme, avec le temps” (p.308).
Musil are cu siguranta dreptate. Ceea ce nu ne spune este cit timp iti trebuie pentru a ajunge la acel punct de vedere care pare a structura si opera, si autorul.