Interviu  -  Alina Vîlcan  -  

Două noi volume semnate de Aurora Liiceanu ne-au atras atenția în acest an: Sindromul Greta Garbo. Despre celebritate și anonimat și Fără. Despre iubire, suferință și pierdere. Ceea ce inițial se dorea a fi o discuție despre supremația imaginii și despre capacitatea de a rezista în fața singurătății s-a transformat, însă, într-o conversație centrată pe felul în care pandemia ne influențează viețile.

De-a lungul timpului, Aurora Liiceanu, specialist în psihologie și cercetător senior la Institutul de Filosofie și Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru“ din cadrul Academiei Române, a scris pentru publicul larg despre Vera și Vladimir Nabokov (Tânăra cu părul alb. Misterul Nabokov, Polirom, 2019), de­spre Coco Chanel, Elisaveta Bagreana, Cecilia Cutescu-Storck și Lee Miller (Patru femei, patru povești, Polirom, 2010, 2011) sau despre Hadley Hemingway si Zelda Fitzgerald (Supuse sau rebele. Două versiuni ale feminității, Polirom, 2013, 2019), abordați din perspectivă psihologică. „Mi-aș dori ca oamenii să aibă o mai mare cultură psihologică, nu să fie savanți, dar să aibă sensibilitate și înțelegere a complicatelor psihisme umane“, spu­ne în rândurile care urmează. În cele mai noi dintre cărțile sale, Sindromul Greta Garbo. Despre celebritate și anonimat și Fără. Despre iubire, suferință și pierdere, îi întâlnim pe Greta Garbo și Jack Spintecătorul, respectiv pe Julian Barnes, Joan Didion și Joyce Carol Oates. Iată de­spre ce este vorba și ce putem învăța astfel! Bineînțeles, fără a ignora contextul special în care trăim azi.

În cea mai nouă dintre cărțile dumneavoastră, Sindromul Greta Garbo. Despre celebritate și anonimat (Editura Polirom, 2020), vă opriți asupra felului atipic în care Garbo a ales să se raporteze la celebritate, încheindu-și cariera la 36 de ani și manifestând o adevărată obsesie pentru discreție. Ce putem învăța astăzi, în mileniul al III-lea, de la Greta Garbo?

Când am scris textul cărții nu începuse nebunia cu pandemia și mi se părea că ceea ce am scris eu era ceva demodat. Când cei din știin­țele sociale scriau despre cultul recunoașterii sociale, despre obsesia de a fi celebru și evitarea anonimatului, părea că Greta Gar­bo era ceva istoric. Am vrut totuși să subliniez că ea ținea mor­țiș să existe o barieră, o gra­niță între viața privată și spațiul public. Ea și-a dorit dis­creție, și-a dorit să fie lăsată în pace și nu urmărită tot timpul. Or prezentul era cu totul altfel. Oamenii își doreau să fie eroi, să iasă din anonimat, să fie admirați, invidiați chiar și mereu să întrețină prezen­ța lor în atenția publicului larg, să se expună sistematic atenției ochiului public. Și a venit pandemia, izolarea, spațiul public era interzis sau restricționat sever. Acest lucru a îngrozit două categorii de oameni: cei din showbiz și cei din fotbal. Fără public ei dispăreau din atenția oamenilor și, chiar foarte important, aveau mari pier­deri financiare. Orice pre­zen­ță online este altceva decât aplauzele oamenilor. De la Greta Garbo în­vățăm să ne întoarcem la dis­creție, viață privată, intimitate. Dar oare mai putem?

Unul dintre aspectele abordate în acest volum se referă la modul în care tehnologia modernă și internetul facilitează ieșirea din anonimat. Care considerați că sunt principalele capcane ale expunerii online, din punct de vedere psihologic?

Cred că oamenii au uitat să fie și singuri, că uită că solitudinea este ceva voluntar și că singurătatea nu este solitudine. Am văzut că notorietatea a înlocuit merito­crația, vizibilitatea socială era ceva după care alergau toți oamenii și pandemia i-a făcut să vadă că tiparele promovate de social media nu mai funcționează. Oare se mai vând rujurile când porți mască, oare mai porți cercei lungi când ei se încurcă în bretelele măștii, la ce-ți mai trebuie haine, toalete? Ce este ciudat este că se reiau emisiuni vechi, imagini vechi, unde nu există măști și dis­tanțe fizice și mulți oameni din industria filmului și a spectacolului se întreabă care va fi codul cultural al noii intimități. Cum vom trăi viața relațională schimbând proximitatea și apelând la distanță? Ceea ce era distal a înlocuit proximitatea din viața relațională. Toate fotografiile din reviste tabloide astăzi sunt pline de trecut, de ce era înainte de pandemie. Apar imagini despre per­soane publice de mulți ani în urmă, ceea ce ridică o problemă. În trecut nu umblam mascați.

Trăim într-o lume în care supremația imaginii, întreținută de media și de publicitate, dar și de omul obișnuit, foarte adesea, pe rețelele de socializare, nu mai poate fi contestată. Cum putem rămâne noi înșine, în ciuda tuturor tiparelor promovate acerb?

Asta este o problemă interesantă. S-a spus că expunerea exagerată castrează imaginarul, că a arăta este altceva decât a sugera. Că a sugera mobilizează fantasmele și imaginarul. Poate că acest lucru se va schimba și va apărea misterul, acel imaginar pe care exhi­biționismul l-a distrus. Nuditatea este o problemă culturală, dar și socială. Dacă la musulmani înveș­mântarea femeii, burka, este asociată cu interdicția de a stârni poftele masculine, în Occident dezgolirea a devenit o modă, astfel încât expunerea nudității a fost considerată și o provocare a femeilor. Se poartă șnururi, tanga, șor­turi cât mai aproape de a fi chiloți, iar nuditatea devine pentru multe femei tinere asociată cu modernitatea, nu este ceva legat de modă, ci ceva care denotă o atitudine, o alegere. Diferența culturală între hainele femeilor mu­sulmane și expunerea corpului ca o femeie aproape goală pușcă face o mare diferență între culturi.

Tot în acest an, ați publicat volumul Fără. Despre iubire, suferință și pierdere (Editura Polirom). Pornind de la atitudinea scriitorilor Julian Barnes, Joan Didion și Joyce Carol Oates, dar și a personajului marquezian Fermina Daza în fața pierderii partenerilor de viață, scrieți despre cum reacționăm în fața morții celor pe care îi iubim și despre cum „trebuie să învățăm să dansăm șchiopi“. Ce v-a impresionat cel mai mult, din această perspectivă, în cazul scriitorilor la care v-ați oprit?

M-a impresionat felul în care scrii­torii au descris stările su­fletești legate de pierderea cuiva foarte iu­bit, foarte apropiat. Cu multe detalii, cu multe trăiri concrete, într-un limbaj pe înțelesul tuturor și în care se regăsesc oamenii, pentru că psihismele seamănă foarte mult. Curajul de a se destăinui a fost un curaj al scriiturii intime.

Acest volum este, bineînțeles, și despre singurătate – un subiect despre care vorbim tot mai des în zilele noastre, cu atât mai mult acum, când izolarea a devenit un stil de viață. De ce pe unii oameni singurătatea îi sperie mai puțin decât pe alții? Cu ce ar trebui să fie înzestrat omul modern pentru a rezista cât mai bine în fața singurătății?

Oamenii seamănă foarte mult, dar se și deosebesc foarte mult. Structura lor psihologică contează foar­te mult și bineînțeles educa­ția, cultura, valorile. Se vorbește mult despre reziliență, despre forța psihologică a unui individ de a face față adversităților vieții, pentru că viața nu este un entertainment, nici o distracție așa cum vedem la televizor, este plină de probleme, suferințe, pierderi și dureri. De­sigur, și de bucurii. Via­ța nu este o vacanță nesfârșită. Poate că dacă aceste lucruri li s-ar spune copiilor, tinerilor, i-ar face să vadă viața cu părțile ei minunate, dar și cu părțile întunecate. În fond, când ne naștem nimeni nu ne promite o viață fericită. Există destine frânte, vieți nenorocite, boli duse cu mai mult sau mai puțin curaj. Am văzut recent un interviu cu actrița britanică Helen Mirren care spune că ai de ales între a muri tânăr sau a îmbătrâni. Între aceste două ipostaze nu există interval. E ceva sim­plu spus, dar nu departe de adevăr.

Pandemia ne confruntă cu izolarea, singurătatea, renunțarea la gregarismul caracteristic po­pu­lațiilor balcanice, mai ales. Iris Murdoch scria într-una dintre cărțile ei că lumea se îndreaptă către o atomizare, în care vor exis­ta populații de subidentități, de oameni la fel și o mică, mică minoritate de gânditori. Pandemia este o lecție pentru toți oamenii. Ne confruntăm cu cele mai reale caracteristici ale vieții: efemeritatea, impredictibilul și permanen­ta schimbare. Acestea au devenit valori ale prezentului. Oamenii trebuie să le perceapă cu luciditate, cu rațiune, necopleșiți de emoții. Este vorba de noi atitudini și de un nou stil de viață și de relaționare.

Pentru prima dată, în timpul vieții noastre, ne confruntăm cu o adevărată pandemie. Cum ne poate afecta un astfel de eveniment din punct de vedere psihologic?

Se vorbește din ce în ce mai mult despre pandemie și sănătate men­tală. S-a dat o mare impor­tanță efectelor pandemiei, a virusului asupra corpului, dar se constată că efectele psihologice au o mare gravitate. Oamenii vor să trăiască așa cum erau obișnuiți, schimbarea provocată de frică, de izolare, de socializarea redusă face să apară stări psihologice care ame­nință echilibrul oamenilor. Sunt oameni care suportă mai ușor izolarea, cei introverți, având profesiuni în care munca individuală este importantă și interacțiunea poate fi mai controlată, mai redusă, dar fără mari schimbări de stil de muncă. Dar există oameni extroverți, dornici de socializare, înclinați către gregarism și evitarea singurătății care suferă mult în prezent. Ei resimt frustrarea de a avea o viață de relație precară, fără proximitate, fără apropieri fizice și intimitate cu care erau obișnuiți. Cum scria Matei Viș­niec, codul cultural al intimității s-a schimbat și nimeni nu prea știe să definească ceea ce este new normal. Cum vor fi scenele de intimitate în filme? Se vor mai săruta oamenii? Se vor atinge, mângâia? Ne vom saluta cu coatele? Cum va fi exprimată tandrețea și reciprocitatea ei, doar verbal? Toate aces­te probleme sunt suspendate în confuzie și ignoranță. La Hollywood era o mare specialistă a exprimării intimității, a ritmului în care se manifestă inti­mitatea, va fi ea acum șomeră? Se va digitaliza intimitatea prin crearea unor situații virtuale, când viața nu este complet vir­tualiza­tă? Se fac scenarii, sunt mul­te tăceri și confuzii. Un jurnalist ro­mân a scris despre moartea apla­uzelor de care actorii aveau atât de mare nevoie. Viața nu se poate muta în online complet.

În Fără. Despre iubire, suferință și pierdere, scrieți: „Aș fi putut să fac o analiză folosind documentarea riguroasă a cercetării în domeniul pierderii și traumei. Dar am preferat să apelez la literatură, fără a neglija cercetarea de specialitate, deci domeniul academic“. Subliniați, de asemenea, cum anumiți savanți „au pledat pentru combinarea acestor două forme de cunoaș­tere, deși cercetătorii nu prea citesc literatură și nici scriitorii psihologie“. Se pot împăca în viitorul apropiat aceste două domenii care au atât de mult în comun?

Am scris despre scriitori care aveau un mare talent psihologic și care exprimau verbal stările psihologice. Freud spunea că psihanaliza este literatură, artă și talent de povestitor. Sunt mari psihologi, psihiatri care au avut talent la scris, care au depășit nivelul arid al academismului. Îi amintesc pe Oliver Sacks, pe Luria și pe Irvin Yalom.

Cum profitați dumneavoastră de această perioadă pentru propriile proiecte? Pe când o nouă carte semnată de Aurora Liiceanu?

Am terminat o nouă carte, am dat-o la citit, nu este nici o grabă, este despre destine mărunte, istorii mici, așa cum sunt toate istoriile oamenilor, care trăiesc viața pe fondul istoriei mari.

Cum ați descrie, pe scurt, cititorul pe care îl aveți în minte atunci când scrieți? Și ce ați vrea ca acesta să nu uite?

Despre cititor s-a scris mult. Cred că cititorul este chiar autorul, el se citește pe sine. Scrii ca să te exprimi pe tine și pentru mine cel mai important lucru este să transpun în vorbe simple ceea ce aflăm din psihologie. Mi-aș dori ca oamenii să aibă o mai mare cultură psihologică, nu să fie savanți, dar să aibă sensibilitate și înțelegere a complicatelor psihisme umane.

Galerie foto