Am zâmbit amar recitind zilele acestea un vechi și admirabil eseu, cu titlu ironic pentru mine, al unui amic nemuzician îndrăgostit de Enescu, care mi-a rămas mult timp întipărit în memorie: De ce Enescu este cel mai împlinit dintre noi.
Noi, românii, noi țara în care s-a născut George Enescu, n-avem a ne lăuda cu prea multe împliniri în ordinea unei firești astăzi apologii enesciene, ba din contră. La 139 de ani de la naștere, partiturile lui George Enescu nu au fost încă editate într-o ediție românească integrală – gândiți-vă că o orchestră maghiară nu cântă Castelul lui Barbă Albastră al lui Bartók Béla, compozitor născut în același an cu Enescu, de pe știme copiate de mână, așa cum trebuie să o facă o orchestră română care cântă Oedip! Da, acum în 2020, drepturile de autor ale operei lui Enescu aparțin încă marilor edituri franceze Enoch și Salabert!
Și lista continuă, cu lipsa unei monografii la zi – cea din 1961 coordonată de Voicana-Firca-Zottoviceanu fiind de mult depășită moral, cu absența unei arhive sonore complete a festivalului Enescu și cu haosul din corespondența enesciană publicată fragmentar și fără referințe critice, pentru că arhivele compozitorului și apropiaților săi nu au fost niciodată meticulos și integral inventariate.
Dar cea mai rușinoasă realitate rămâne cea a necunoașterii muzicii sale, atât de puțin cântată și cultivată în patria mamă, o muzică cu o soartă atât de ingrată. Nu știu când îl vom cânta și asculta pe Enescu – când ați ascultat în ultimii ani într-o sală de concerte românească o simfonie sau o sonată enesciană cântată de muzicieni români, în afara festivalului bianual ce-i poartă numele? Nu știu când opera enesciană, una într-adevăr nu foarte accesibilă dincolo de rapsodii, va avea parte de un tratament mai bun în România.
Știu însă că noi românii, mari patrioți, îl iubim declamativ pe Enescu, așa cum îl iubim și pe Brâncuși, pe Eliade și pe alți „mari români“, cu un tot din inimă amor caragialesc, în care bătutul cu pumnul în piept și oftatul patriotic din rărunchi e la mare cinste și, să recunoaștem, de efect, mai ales în campaniile electorale. E drept că anul acesta 19 august n-a fost atât de bogat în serbările mediocre de prin case memoriale ce stau să se dărâme, din motiv de pandemie. Dar timpul nu e pierdut, vom scăpa de Covid-19 cu ajutorul bunului Dumnezeu și o să ne întoarcem la ale noastre, suntem un popor iubitor de cultură și parastase, de pișcoturi și colivă, de arte, carte, citate și poze cu mari răposați pe Facebook la aniversară, din an în an.
Geniul enescian n-are nevoie de panegirice sau apologii. Muzica lui, cea a unui écorché vif, cum spunea chiar el despre destinul de creator „jupuit de viu“, trebuie ascultată pentru a fi înțeleasă. Enescu, acest prinț al muzicienilor, cel mai mare fenomen muzical de la Mozart încoace, un om generos, modest și muncitor, a fost unul dintre cei mai mari din istorie: compozitor, violonist, pedagog și pianist.
Cu toată indolența intelectuală de azi, opera enesciană va supraviețui, cu siguranță, și va fi poate mai la îndemâna generațiilor ce vin, mai dispuse sper să o cunoască, pe lângă a învăța să asculte și să-l asculte pe celălalt. Dincolo de mainstream-ul imposturii și kitschului, Enescu este astăzi unul dintre creatorii „nu atât de iubiți pe cât de respectați și nu atât de doriți pe cât de respectați“ de cei care calcă în sălile de concerte, cum admirabil definea starea de fapt marele dirijor Cristian Mandeal.
Nu sunt multe împliniri de bifat nici la acest 19 august, ziua aniversării enesciene din anul pandemic 2020. Concursul Enescu se va organiza „reorganizat“ anul acesta, cu două faze în septembrie 2020 și mai 2021, vom vedea rezultatele dincolo de conversația/ conferință de presă comică de la inaugurare, cu provocări, vedete, promotori și „jurnaliști de cultură“.
Pentru mine, în afara câtorva discuri apărute simptomatic la case „de-afară“, cele mai notabile acte de iubire necondiționată pentru Enescu la timpul prezent rămân interpretările pianistelor Raluca Știrbăț și Luiza Borac, a violonistului Remus Azoiței, a violoncelistului Andrei Ioniță, toți muzicieni care trăiesc departe de țară. Ar mai fi Enescu – caiete de repetiții, superba biografie romanțată scrisă de Dan Coman în ciclul de la Polirom (pe care sper să o citească cât mai mulți tineri!) și, în special, îndeplinirea visului câtorva frumoși nebuni de a vedea salvată și restaurată Casa Enescu de la Mihăileni, inaugurată chiar pe 19 august cu un ciclu de explorări și exerciții cultural-muzicale, un proiect utopic devenit realitate și despre care voi reveni aici în paginile SdC.
Până atunci, la final, o întâmplare pe care am mai citat-o și o voi mai cita de câte ori voi avea ocazia, o întâmplare trăită de George Enescu, om de umor fin și contaminant, iubitor de calambururi și glume geniale, povestită într-un interviu apărut în ziarul „Flacăra“ în septembrie 1912.
„Eram la Brăila. Lume mai puțină ca în alte părți. Întreb pe casier care să fie pricina. El îmi răspunde:
— Ați nemerit timp rău, domnu’ Enescu!
— De ce? îl întreb eu.
— Fiindcă se află în oraș și un circ care are niște maimuțe. Și toată lumea se duce să vadă caraghioslâcurile maimuțelor.“