Confuzia stării de pandemie planetară m-a pus în situația de a trăi paradoxul vârstei la modul fantast: azi parcă a fost ieri, anul trecut va începe de mâine, iar din septembrie trebuie să mă duc din nou la școală, poate în clasa întâia, poate în ultima… Și dacă ar fi să mă întorc în timp, ce anume să fac?
Nu să-mi văd greșelile, nici să le îndrept sau să iau alte decizii, cum își dorea deunăzi cineva de pe Facebook; evident, nu se poate. Însă a retrăi perioade faste ale vieții e, totuși, o bucurie care ne ține agățați de funia fiecărei zile. Ne amintim deseori ce-a fost frumos și merită revizitat, chiar și-n scris, nu numai în vis! Și asta fac eu azi, 7 august 2020, reascultând discul din 1973 al lui Johnny Winter, Still Alive And Well (reeditat recent de Columbia Records, divizie a grupului Sony Music, manufacturat în E.U. de Music on Vinyl B.V. și tot de aceștia distribuit, degrabă și-n România, la prețul unei sticle de whisky din Tennessee, USA).
Nu-l uitasem, deși parcă zăcea undeva, la umbra altora, mai noi, tot ale iscusitului și albinosului chitarist texan. Cum să-l uit, când am râmnit la el aproape cinci decenii? Despre discul de vinil vorbesc, nu de CD sau de vreo casetă, copiată în te miri ce condiții, de cine mai știe cine!… Iar când e să-mi aduc aminte de piraterii audio, mă apucă nostalgia fără leac: abundența lor la mijlocul anilor 1980 demonstra, pentru ochiul antrenat să citească dincolo de aparențe, o efervescentă piață neagră, controlată de protejații ștabilor comuniști înțepeniți în râtul principialității de fațadă. Am beneficiat, firește, de produsele respective, și nu e motiv de laudă. Cum altfel să-mi fi ostoit setea de… hai să zicem cultură alternativă, că oficială sigur nu era?! Se găseau asemenea articole de lux în țara secătuită și lipsită de alimente elementare? Ba bine că nu! Uneori în a doua săptămână de la apariția în Occident!
Still Alive And Well a ieșit din matriță prin martie 1973. În toamna aceluiași an, l-am văzut la colegul meu de clasă din Liceul Industrial Energetic, Valeriu Stanciu (azi pribeag pe meleaguri necunoscute, nu ca personajul emblematic din povestea populară cu evreul rătăcitor, ci împins de omeneasca năzuință spre un trai mai bun). Unul dintre prietenii săi boemi, rezidenți în cartierul Cotroceni, îl dăduse la vânzare. Prețul: 300 lei. Adică fix jumătate din banii pe care tata mi-i aloca lunar, să plătesc căminul și să mă hrănesc la cantinele muncitorești accesibile, Abatorul ori Autobuzul. Sau să-mi prepar singur mâncarea. Și mă descurcam cu pâine, parizer, iaurt, plus cel mai ieftin meniu de prânz: ciorbă de legume, pârjoale cu sos, uneori și-o prăjitură, desert! Cheltuiam cam 10 lei zilnic (minus duminicile). Cumva reușeam să economisesc bani de cărți, concerte și-alte distracții. Dar nu 300 de lei, să iau discul, care îmi căzuse cu tronc de la prima… întâlnire! Să-i cer lui tata – complet nerecomandat! Nu doar că nu „prăsise“ pick-up în casă, muzica nu-l entuziasma; și dacă aș fi încercat să-l conving, mă gratula mintenaș cu ironii din belșug!
Am ascultat și-am tras discul pe două benzi (mono și stereo) cu primul meu magnetofon. Am cumpărat CD-ul și l-am schimbat deodată cu mileniul: nu-mi plăcea cum se aude, era piratat! Când nu mai speram să văd vinilul învârtindu-mi-se sub ochelari, l-a adus fiul meu! Zâmbesc melancolic de ghidușia vieții. Discul pe care tata nu mi l-ar fi plătit nici dacă luam premiul I, l-am primit cadou de la băiat, să-mi bucure bătrânețea de repetent al prea multor discipline…