Hipodrom este o carte ce se poate rezuma metaforic prin sintagma de „zâmbet al amintirii“ folosită de Nora Iuga ca simbol al exonerării de timp și al transfigurării acesteia într-un „dar vital“, un fel de inconștiență necesară trăirii în teritoriul poeziei, în țara unei Alice obișnuită să navigheze cu ușurință între real și imaginar. Desigur, mai multe interogații se pot ivi în fața cititorului grăbit să descifreze esențele distilate în acest volum. Prima dintre ele ar fi, desigur, titlul său, ale cărui conotații trimit la prezența și competițiile hipice. De ce acest univers și ce amprentă are el în viața autoarei? A doua ține de însăși structura sa narativă – să nu uităm că avem aici de-a face cu un roman –, mai precis de maniera în care textul, în sensul lui propriu de țesătură, reușește să se sustragă spațiului și timpului și să evadeze în visare. Ce tensiune este necesară aici pentru a asigura evocării toată forța necesară și cum reușește autoarea să dea nostalgiei o tentă pe care am califica-o atât de apropiată de cea japoneză numită „natsukashii“, o nostalgie fericită, atât de apropiată de cea a unui Ion Creangă?
La aceste întrebări și la altele legate de geneza și de scrierea acestui roman, am rugat-o să ne răspundă pe însăși Nora Iuga, care a primit cu amabilitate invitația noastră.
Înainte de toate, vă mulțumesc că ați răspuns invitației noastre. Cum spuneam în introducere, Hipodrom respiră amplu un sentiment de nostalgie fericită. Este această fragranță izvorul din care își trage substanța cartea dumneavoastră? Cum s-a născut ea?
E curios că dumneavoastră folosiți termenul „nostalgie fericită“ pentru toate experiențele care ar putea fi privite ca aproape insuportabile de o tânără de 23 de ani, în primul ei an de profesorat la o școală cu limbă de predare germană din Sibiu, unde eram „regățeanca“, și, evident, „irezistibila“. Cuvântul fericită în partea cea mai substanțială a cărții se datorează poate faptului că orice durere îmi trece repede.
Sintagma aceasta de „nostalgie fericită“ mi s-a părut potrivită cu tonul pe care îl dați încă de la începutul romanului dumneavoastră atunci când evocați amintirea orașului Hermannstadt, „orașul ales“, cum îl numiți. Personal, eu am împrumutat-o de la scriitoarea belgiană Amélie Nothomb. Iată ce spunea ea într-un interviu despre sensul dat nostalgiei: „A ne întoarce către trecut pentru a retrăi ceea ce trecutul ne-a oferit mai bun, ar trebui să ne facă fericiți, să ne facă să ne gândim că această fericire trecută nu este moartă, că este la îndemâna noastră […], în orice moment, fiindcă ea continuă să trăiască în noi“. Sunteți de acord cu această perspectivă? Am putea-o aplica la Hipodrom, dacă nu total, cel puțin în tonul general?
Interesantă combinație ați reușit să realizați. Eu alătur de obicei nostalgia cu „dorul“, iar „dorul“ cred că face parte din familia durerii, dacă nu e chiar sinonim cu ea. Oricum, o nostalgie fericită nu poate fi niciodată o dorință ce nu se poate împlini decât în imaginaria sau dacă îți place să suferi. Majoritatea poeților suferă de boala asta, mai ales când au devenit autoimuni. Am vrut să tratez cu seriozitate această întrebare, dar recunosc că ați sesizat ceva care îmi e propriu. Oricât de indispensabil mi-ar fi un lucru pierdut, ceva cum e Hermannstadtul tot mai departe de mine acum, am capacitatea de a-l reînvia în gând, în vis și chiar în credința neștirbită că pe el, chiar atunci când nu mai e în spațiul meu, timpul mi-l va aduce înapoi. Timpul le așază mereu pe toate la locul lor. Poate că nostalgia fericită e l’éternel retour!
De ce ați optat pentru genul romanesc? Este romanul, în cazul Hipodromului, instrumentul cel mai adaptat intenției dumneavoastră de a vă consemna memoriile?
Sigur, cartea asta s-ar putea înscrie în multe tipuri prozastice, e greu să-i găsești un singur gen care să i se potrivească mănușă. Dacă aș fi un scriitor cu pretenția că sunt deasupra balcanismului nostru, aș spune că nu mă prea interesează părerea majorității criticilor actuali aflată într-o criză la fel de mare ca și poezia, de asta, sincer, singura mea mândrie e că majoritatea cărților mele nu se pot încadra în nici o categorie. Eu trăiesc ca scriitor în no man’s land, acel teritoriu nedelimitat, care nu aparține nimănui.
Cum ați trecut de la Nora cea reală la Iuga Eleonora, Norica, Ninica, Ninel, Noruleţ, Noriko-San, Noricica, Noruca? Ce efort i se cere unui romancier pentru a se imagina drept un personaj de ficțiune?
Nu eu mi-am ales mulțimea numelor care mi-au fost date. Probabil că aveam o disponibilitate neobișnuită de a le sugera cunoscuților mereu un alt personaj. Da, recunosc. Chiar nu sunt ca majoritatea confraților mei. Asta îmi place cel mai mult. Ce dacă unii-mi spun că nu putem fi prieteni, că prea suntem incompatibili. Mi s-au dat zeci de nume, după rolul care își închipuiau spectatorii sau cititorii sau iubiții că mi s-ar potrivi, fiindcă eu pot să fiu dimineața, Noricel, la prânz, Norica și la ora vesperală, Noriko-San.
Pe care dintre toate acestea le preferați? Și ce vă sugerează acestea?
Norica îmi spuneau colegele de școală și tovarășii de joacă, când învățam după-masa. Ei erau cei mai importanți, erau aliații sau inamicii și tovarășii mei de joacă, la „Rege, rege, vrem soldați!“ și, mai ales, la „învârtitul sticlei“. Bătălia și armistițiul sunt treburi serioase, aici nu folosești diminutive. „Noricel“ era pansamentul pe care mi-l punea, pe rana încă supurândă, mămica, atunci când trecea luna și începea din nou să mă cheme la masă, semn că perioada de carceră luase sfârșit. Noriko-San îmi spuneam singură, seara înainte de culcare, cu glasul lui Perus, frumoasa mea colegă armeancă, închipuindu-mi că mi-ar fi plăcut să fie băiat.
Inutil să reamintim că titlul cărții trimite semantic la lumea hipică. La aceasta se adaugă fotografia de pe copertă în care o femeie (naratoarea?) ține în mâini sculptura capului unui cal alb. Un dublu mister deci? Cum să îl descifrăm?
Poza de pe coperta mi-a ales-o o doamnă de la Polirom, pe care n-o cunosc, dar ea a fost solul unui miracol. Nu numai că femeia din poză ar putea fi oricând confundată cu mine, iar calul alb împăiat din vitrina magazinului de pielărie a lui Schuster de pe Heltauergasse, neputând să-mi aparțină, deși l-am dorit din prima clipă, mi l-am făcut din hârtie și-l țin între palmele mele scriind pe el în gând întâmplări imaginare.
De la anii încântători ai copilăriei și până la vârsta senectuții, Jovis vă însoțește cu prezența sa. Ne puteți ajuta să facem cunoștință cu el, fără a trăda bineînțeles întregul secret al acestui personaj misterios?
Sigur că Jovis, alias Jott, e prezent până la moarte. Când o fetiță de 10 ani nu primește darul pe care și-l dorește cel mai mult, va râvni la el o viață-ntreagă… așa se explică și refugiul în vis. Numai acolo nu sunt oameni care te spionează de după perdele chiar când ai 90 de ani.
Acordați lipsei acestui cadou la momentul acela valoarea de eveniment fondator al ființei dumneavoastră interioară?
Nu prea înțeleg „valoarea de eveniment fondator“! E cât se poate de simplu. Imaginați-vă un copil, o fetiță de 10 ani, care are un singur vis, să primească în dar de ziua ei calul alb împăiat, cu tot harnașamentul de paradă, din vitrina lui Schuster, proprietarul marii marochinării din Hermannstadt. Calul alb n-a mai plecat din visul ei toată viața. A intrat în cel mai sigur seif al marilor noastre secrete și ea continuă să țină acolo captiv un cal care trăiește veșnic în amintirea ei, dându-i posibilitatea să spună ea ce nu-i poate dezvălui el. De fapt ăsta e filonul conducător al cărții, cu toate celelalte nimicuri inerente într-o viață de om.
Tot în acest context și ținând cont de structura sa, am putea spune că un subtitlu foarte potrivit pe care l-am putea romanului dumneavoastră ar fi „viața ca o cursă“ în care numele capitolelor sale start, cursa, potou, epilog sunt ca niște etape existențiale inconturnabile?
Aveam 7 ani și mergeam cu bunicul la curse în București și la trap și la galop, de aceea sunt foarte familiarizată cu cursele de cai. Cele trei părți ale cărții sunt cele trei momente principale ale cursei care reprezintă viața mea: a) Start, b) Cursa, c) Potou.
Hermannstadt este orașul central în care se petrece acțiunea romanului dumneavoastră. Sunteți însă legată și de București, unde v-ați născut. Ce loc – real, dar mai ales simbolic – ocupă acestea în geografia dumneavoastră memorială?
Da, cele două orașe Hermannstadt, unde l-am văzut prima oară pe calul alb – singura mea iubire eternă inventată, poate unica reală și infinită, complet inexplicabilă, și Bucureștiul, orașul în care m-am născut, mi-am creat o familie căreia m-am dedicat total… dar în viitoarele călătorii cosmice eu voi străbate universul pe șaua lui Jovis alias Jott. Nu am Alzheimer, nici demență senilă. Totdeauna m-au atras numai scoborâtorii din faraonul Akhenaton… dar asta e altă poveste, doar sugerată în carte.
Dar istoria, cu schimbările ei de ieri și de azi?
Pe mine mă interesează numai istoria din cărțile de istorie. Din păcate, recunosc că cel mai mult mă inspiră istoria Evului Mediu, ceea ce explică originalitatea întregii mele literaturi.
Locuind astăzi la București, orașul Hermannstadt continuă să existe în scrinul memoriei. Putem oare afirma că fiecare dintre noi suntem locuitorii amintirilor noastre și că avem nevoie de aceste repere pentru a ne defini ca ființe umane?
Mă miră că nu ați remarcat rolul esențial pe care îl joacă școala mănăstirească a ursulinelor, unde am învățat 4 ani, exact în perioada pubertății, în care se naște sentimentul acela răscolitor, când vrei ceva nebunește fără să știi ce… întâlnirea cu misterul. Traversarea coridoarelor din subsolul ursulinelor, cu lumânarea aprinsă în mână și corurile maicilor într-o limbă ciudată. Te simțeai proiectat în Evul Mediu; iubesc Evul Mediu! Mă atrage, deși știu că inchiziția m-ar fi ars pe rug. Și în Hermannstadt a existat un rug… vedeți cum se leagă totul?!
Tot simbolică este și apetența dumneavoastră pentru ficțiune. Naratoarea îl numește subiectivism. Aceasta traversează în ipostaze diferite paginile cărții. Afirmați că este vorba de ceva înnăscut, lenifiant și protector, care vă însoțește din perioada copilăriei și până în pragul tragerii cortinei. Ce ne puteți spune despre ea?
Apetența pentru ficțiune vi se pare caracteristică pentru literatura mea? Dar toată literatura e ficțiune… Știți, când citești ai uneori impresia că te masturbezi sau faci amor cu o femeie gonflabilă – până acum nimic nou… Sunt un poet 100%, care scrie numai la dictat, absolut nimic programat. Lebăda cu două intrări n-a luat Premiul USR, fiindcă juriul nu a știut la ce gen s-o încadreze. Poezie sau proză? Nu vor ști niciodată că eu v-am spus doar, trăiesc în no man’s land. Creative writing nu naște poezie, transformă poezia în meserie, o golește de conținutul ei transcendent, de fapt cred că principala strădanie a omului recent este să alunge transcendența din ascunzătorile noastre… Asta va aduce, în cele din urmă moartea Planetei Albastre. Ziceam că mă atrage inexplicabil Evul Mediu. Cred că viitorul se află în trecut.
Romanul poartă o bogată amprentă a bilingvismului, lucru firesc cu epoca, locurile și cariera dumneavoastră de profesor și de traducătoare. Ce privire purtați, cu experiența dumneavoastră de o viață, asupra importanței bilingvismului?
Mă miră că mă întrebați așa ceva. Eu m-am născut într-o familie formată din opt etnii. N-am vrut să învăț engleza, fiindcă pe asta o „știe“ toată lumea. O profesoară de la „Iulia Hasdeu“, unde am absolvit liceul, mi-a spus că ești de atâtea ori om câte limbi cunoști.
Tocmai fiindcă v-ați născut într-o familie multilingvă, am dori să avem părerea dumneavoastră. Desigur, limba pe care o știe toată lumea, cum spuneți, este un erzaț al englezei pe care lingviștii o numesc „globish“. Ați putea dezvolta ideea ești de atâtea ori om câte limbi cunoști trecută prin experiența dumneavoastră personală?
Da, ați reținut bine, sunt o corcitură în care se amestecă vreo opt nații. În afară de un străbunic german, Heinrich Schmied, singurul a cărui limbă am învățat-o, probabil că Cineva a știut c-o să-mi prindă bine, limbile celorlalți nu le-am învățat, doar câteva frânturi maghiare pe care le schimbau părinții tatălui meu în bucătărie. Celelalte, toate de proveniență balcanică, mi-au rămas interzise. Nu știu cum se face că nu s-au lipit de mine. Păcat. Limba mea preferată a fost totdeauna franceza. Ador rafinamentul, frivolitatea stilată, le scuz până și aerul superior, adesea chiar arogant. Îmi place nebuna lor dorință de libertate. Culmea, nu îndrăznesc să vorbesc franceza, dar uneori scriu scrisori în această limbă care-mi permite să folosesc un limbaj ușor tandru… De altfel ador și expresia tendre amitié. Sunt convinsă că limbile pe care le vorbești te prind fără să-ți dai seama în tiparul lor.
Ce părere aveți despre propunerea de a scoate limba latină din programul de învățământ ? Există o tendință a utilitarismului școlar care ar vrea să formeze meseriași și nu oameni culți. Am citit nu demult în presă o frază uluitoare care spunea că poezia nu a ajutat pe nimeni să găsească un job. Cum priviți acest aspect?
Mă conving tot mai mult că homo sapiens trage să moară, fiindcă omul mecanic, cel care produce realitatea artificială, aducătoare de profit, câștigă lupta. Când am intrat în liceu s-a scos greaca, acum se scoate latina… Limbile se schimbă de mult, cuvintele vechi sunt duse la gheenă. Mă-ntreb ce se întâmplă cu noțiunile folosite în marile științe umaniste, de fapt, în tot ce înseamnă educație înaltă asistăm la prefaceri nesperate, dar și la anomalii care amenință planeta! Războiul dintre natură și tehnologie ia proporții îngrijorătoare. Vreți să fiu sinceră? Eu voi fi poate pe altă orbită într-un altfel de corp călător. Dar până la urmă Natura va câștiga. Omul e etern, produsul lui însă nu va fi niciodată etern. Nu știu cât va trăi pământul ca să-mi imaginez când va cădea și el într-o gaură neagră. Dar acel éternel retour e fără sfârșit. On revient toujours.
Dacă ar fi să propuneți cititorilor o cheie de lectură pentru romanul dumneavoastră, care ar fi aceea?
Să dau o cheie de lectură cititorului cărților mele? Înțeleg că nu ajunge că s-a inventat creative writing, trebuie să inventăm și creative reading. În ce lume trăim, Doamne! Încep să cred că schimbarea totală a climei, arderea pădurilor, viiturile care duc satele cu ele, 35 de grade în Siberia, încălzirea Polului Nord, topirea ghețarilor, aștept revărsarea oceanelor, domnia amazoanelor, războiul roboților, evident pandemiile și, în concluzie, vor duce la mutarea ultimilor pământeni pe o planetă străină. Sunt curioasă, cine va avea curajul să se întoarcă să stingă lumina. Eu am să mă refugiez în vis și-am să văd, în sfârșit, acel Galgen (spânzurătoarea) într-o veche piață, unde o să mă ducă Jovis (Jott), pe șaua lui.
Să privim atunci această cheie ca pe o chintesență a experienței dumneavoastră în literatură. Ce sfat ați lăsa celor care iubesc literatura, dar și celor care o refuză sau ignoră?
Nu dau lecții de poezie, nu primesc lecții de poezie. Spun doar cum îmi place mie să fie. Poezia, atâta cât e, nu e schiloadă. Ori e, ori nu e… dacă e cât un plod acolo, lasă să crească în legea ei și născătorul de poezie să facă bine să citească marii poeți ai lumii și drumul îl va duce exact unde e așteptat.
Un comentariu
Super interviul. Multumesc pentru postare!