Nimeni n-a reusit, ca Zappa, sa dea atita stralucire fleacurilor inovatoare, sa pompeze seva organismelor naturale prin artere de hirtie, in compozitii avangardiste mai pline de vigoare decit orice piesa a curentelor ce se succed in show-biz ca valurile.
Muzica lui Zappa nu poate fi incadrata intr-un gen anume. Ilustrare desavirsita a post-modernismului, a burlescului, pastisa, polifonie sau monodie – ce se poate spune despre ceea ce aproape ca n-ai ce zice? Un singur lucru clar: muzica lui nu te plictiseste! Un concert Zappa nu repeta alt concert Zappa. Iar un concert Zappa e un fenomen uluitor, in care clipele de respiro sint rare, momentele de tensiune par bufonerii din filmele lui Buster Keaton, armonia este gindita pe intreg, nu pe segmente, chiar daca partile se pot detasa ca numere de sine statatoare ale fiecaruia dintre membrii formatiei. Mostenirea lasata de Zappa este insuficient cunoscuta. Documentarul despre Apostroph/Overnite Sensations (2007) abia deschide o fereastra. Ceea ce-a apucat Zappa sa editeze audio si sa regizeze video depaseste net confectiile atitor genii neintelese…
Iata, bunaoara, concertul din 26 august 1984, din New York, intitulat Does Humor Belong in Music? Incepe cu enunturi de-a curmezisul ecranului. Simple „cirlige” de atras atentia? Deloc! Zappa are geniul formularilor percutante, unde ironia e semnul criticii sociale inteligente: „No over-dubs/No fog/No laser weapons”! Asta in anul cind „razboiul stelelor” devenea obsesia Americii! Zappa n-a fost un rocker indiferent. Implicarea sa in lumea politicii, soldata – ironie ultima! – cu intentia de a candida la presedintie, e fara compromis. Dar si fara iluzii. Si nu acolo a stralucit. Politica e zona activitatii umane iremediabil perisabila, poate chiar nociva…
Cei 7 instrumentisti din concertul amintit sint polivalenti. Ray White, chitarist cu voce de tenor, Ike Willis, chitarist bariton ragusit, Alan Zavod, clapar de coloratura, Scott Thunes, basist de „performance” (aici termenul defineste pe cel care danseaza efectiv cu instrumentul, nu doar cinta la el!) si vocalist yodelin’, Chad Wackerman, un tinar baterist venit dinspre jazz, competent si rapid. Iar Bobby Martin este un muzician complet: clape, instrumente de suflat, voce intinsa pe n-spe octave! Omul poate reda chiar si partituri de soprana, fara sa forteze, la o inaltime ce contrabalanseaza vocea sobra, de bas profund melodios, particularitatea lui Frank Zappa!
Combinatia aceasta, al carei termen de comparatie se gaseste doar in lumea operei, alcatuieste un ansamblu – as scrie preclasic, daca vocabula „opera” n-ar submina constructia frazei. Iata cum lucreaza sectia vocala: prima voce enunta tema; a doua reia tema, dar nu si textul; a treia voce impinge linia melodica in sus sau in jos cu un semiton macar; a patra o rastoarna. Iar cind tema revine la prima voce, dinamica e schimbata, vocalistul e in alt registru, a facut o strimbatura, s-a dat peste cap, a luat ca acompaniament un cleste sau un fluier de speriat ciorile… Astfel a realizat Zappa bijuterii rock cu elemente permutabile, de regasit in diferite inregistrari – insa niciodata la fel!
Filmul pastreaza din reprezentatie esentialul ales de Zappa. Nu poti scoate sau adauga ceva. Sunetul e perfect, montajul decupeaza prim-planul semnificativ, gestul ce ilustreaza ideea. Sau ideile, abundente…