Ei bine, nu-i adevarat. A scrie frumos tine de imaginatia, indeminarea si inventivitatea fiecaruia, literele sint un desen mereu modificat, in functie de hirtie sau de dispozitia caligrafului. Si daca ne-am stradui cu totii sa avem un scris remarcabil, fantasmagoric, halucinant, daca ne-am propune sa sucim mintile cu literele noastre, sa stirnim cutremure cu bucla unui r sau sa ne oferim prada psihanalizei cu triumfatoarea linie a unui b, ei, atunci de-abia, grafologia ar putea deveni un fel de critica literara (cam biografista, ce-i drept). Aceasta propaganda caligrafica isi are ratiunea in doua din cele mai frumoase pagini (respectiv 26 si 27) de literatura romana pe care le-am citit in ultima vreme. Curiosii le pot gasi in volumul de proza scurta al lui Alexandru Ecovoiu, Cei trei copii-Mozart, proaspat reeditat, in care, printre altele, un caligraf imagineaza o emotionanta utopie scripturala: el vrea sa gaseasca „formele optime pentru toate semnele grafice”, „imbinarea ideala dintre geometrie si estetic, dintre desenul-sunet – care e chiar litera – si culoare”. Imaginati-va un text scris cu litere de culori diferite (cele mai subtile nuante pe care le-ati vazut), cu „cerneluri in care voi turna parfumuri rare, aduse din Levant, vesnic mirositoare”, niste „cuvinte-fresca” bune de pipait, de mirosit, ba chiar de gustat.
Visez la cuvintul „capsuna” scris cu litere pufoase si dulci, avind forma, mirosul si gustul fructului si care, fiind muscat, scoate sunetul de-abia auzit al dintilor ranind pulpa (capsunii). Imi doresc biblioteci gustoase si muzicale, in care cartea lui Ecovoiu sa stea intr-un raft la vedere, pentru personajele sale stranii, lumile nelinistitoare, dramele magice si stilul impecabil al povestirii.