Rubrici  -  Dumitru Ungureanu  -  Pățanii curente  -  

Cu toate că, de-o bună bucată de vreme, sufeream de acuta ab­sență a prezenței (metafizice?) care îmi coordonează (sau su­praordo­nea­ză?) viața, n-am fost conștient de boala asta până acum.

Zilele trecute, deși îmi propu­se­sem să nu pun urechea, cam bănuind – motivat de vechi expe­riențe – ce anume aș putea să aud, am zis într-o doară „Hai, fie!“, și am introdus discul blu-ray cu ver­siunea surround întocmită de trupa Kansas la noua operă, The Absence of Presence (2020, In­sideOut Music/ Sony). Nu de alta, dar – devotat susținător al mo­dalității de răspândire a sunetului de jur-împrejur, cea mai apropiată de realitatea palpabilă, potrivit aprecierii oamenilor îndreptățiți a judeca – nu se făcea să ratez apa­riția. În plus, la asemenea par­ticipare culturală m-am simțit îmboldit și de comentariile favo­rabile scrise de câțiva prieteni virtuali din grupul care pierde vre­mea cu „chestii faine pe CD, vinil, casetă“, în loc să se ocupe de tre­buri serioase, cum ar fi salvarea planetei, eradicarea sără­ciei sau revitalizarea deșertului Kalahari (sic!)…

Mărturisesc – fără intenție ascunsă de a mă integra main­stream-ului reprezentat de amicii sus-pomeniți – că primele patru piese ale discului mi-au atacat aparatul auditiv direct la părțile sensibile, cucerind parțial ver­san­tul mai molatic apărat. Îndeosebi intervenția viorii lui David Rags­dale a doborât meterezele, dat fiind că prezența acestui superb instrument este mai mult absentă în peisajul rock. Iar piesa a patra, Propulsion 1, compoziție instru­mentală datorată clăparului Tom Brislin, a lichidat orice urmă de rezistență și am dat să ridic stea­gul capitulării, alb la culoare, cum bine se știe. Dar a început imediat piesa Memories Down the Line, cu inevitabila partitură de claviaturi aducătoare de leșin pentru spirite strident mai sensibile decât al meu. Nu am de reproșat nimic, nici piesei, nici subgenului în care se încadrează. E, probabil, o de­fecțiune a sistemului meu de percepție, și nu de azi, de ieri: nu pot să consum Adult Oriented Rock (AOR), chiar de-ar fi el fermentat în sos de ardei iute și pus la fript pe grătar, în loc de transfron­ta­lierii hamburgeri! Poate că deficiența se datorează faptului că n-am devenit încă adult? Nu îndrăznesc să mă pronunț, însă e posibil ca de la stadiul de adolescent bătrân să fi trecut – așa, țac-pac! – în faza de bătrân adolescent. Altfel nu-mi explic de ce am oprit ascultarea ulterioară (pasămite, pentru o cât de justă evaluare!) a discului din 1976, Leftoverture, tot al trupei formate în Topeka, pentru ultima năzbâtie a nemților fără vârstă, Einstürzende Neubauten, Alles in Allen, din ale căror texte, evident, nu pricep mare brânză!

Și fiindcă surround-ul m-a atras dinainte de a-l auzi pe discul de față, am fost atent la amănun­tele care îi dau consistență și atractivitate (pentru cine pricepe). În pasajele dedicate, vocea lui Ronnie Platt se aude… plat, din păcate! Adică, e împărțită egal pe cele trei canale din față, parcă mai mult pe R și L, decât pe C. Poate fi vreo șmecherie pe care sistemul meu vechi de peste 15 ani nu reu­șește să o prindă; însă urechile n-au primit satisfacția așteptată (nu c-ar fi și meritat-o!). Pe ecranul TV se desfășoară ceva animație și un slide-show cu pozele trupeților, în alb-negru. Cred că puteau să ada­uge mai mult, chiar și versurile, nu era mare scofală. (Dar poate era cheltuială, cine știe!) Altfel, sune­tul e bine articulat, lejer dispus în spațiu, transmite senzația de con­fort, dacă…

Dacă nu se întrerupe curentul electric și rămâi cu discul blocat în player până la revenire, peste o oră, două sau trei, când s-a dus dracului dispoziția de ascultat muzică AOR, abia ținută pe brânci timp de vreo 25 de minute! No comment!