Rubrici  -  Iulia Blaga  -  Paradisurile pierdute  -  

În reușitul său documentar de debut, Acasă, jurnalistul Radu Ciorniciuc urmărește timp de câțiva ani familia Enache, o veche rezidentă a Deltei Vă­cărești, cu mult înainte ca această deltă să devină Parcul Natural Văcărești. Imaginea semnată de Ciorniciuc împreună cu Mircea Topoleanu (și distinsă cu Premiul Juriului la Festivalul Sundance) sugerează de la primele cadre dimensiunea paradisiacă a acestui mediu.

Copiii se scufundă cu pești în gură, prind pui de lebădă și le dau drumul; în joaca și în felul lor de a fi e o sălbăticie autentică și mul­te cadre domestice sunt săgetate de apariția unui necuvântător la fel de liber precum copiii lui Gică Enache. Pare o lume mitică, de pe când dușmăniile între specii încă nu apăruseră. (Sau o posibilă arcă a lui Noe?) În coliba familiei Enache porumbeii, pisicile și câinii împart același spațiu cu oamenii. Nimeni nu se teme de ceilalți. Toată lumea e împreună.

Montajul lui Andrei Gorgan acumulează date despre existența familiei Enache fără a ne da sentimentul că le așază cu liniuță de la capăt – doar pe acela al curgerii timpului. Filmul înaintează cronologic, dar cu elipse temporale variabile între capitole. Fără grabă, înțelegem tot mai multe. Paradisul familiei Enache nu e perfect. Tata Gică (mulți ani un fel de ghid prin deltă) e un patriarh care nu-și lasă copiii la școală de teamă să nu-i piardă. El însuși a părăsit civilizația, a lucrat într-un laborator, dar nu i-a plăcut lumea modernă. De aici o nouă limitare a paradisului (după cea a sărăciei).

Regulat vin diverse persoane de la Protecția Copilului, dar Gică își ascunde puii prin baltă și nici ei nu vor să plece în centre de plasament, unde mâncarea nu e la fel de bună precum cartofii copți în jar. Treptat, apare întrebarea: cum poți păstra acest paradis, care arată ca o insulă în coasta unui oraș peste care cineva parcă a aruncat un imens clopot albastru de sticlă – așa cum ireal arată o filmare cu drona?

Răspunsul e aproape implicit. Aceste paradisuri sunt cu termen de valabilitate. Când termenul a expirat și balta a devenit parc natural, familia Enache nu mai e tolerată și e somată să se întoarcă în oraș, deși cei mai mulți din nenumărații ei copii s-au născut în baltă. (Scena vizitei Prin­țului Charles e de o ironie cât casa, la fel ca acțiunile ecologiste ale civilizaților pe biciclete, cărora le pasă mai mult de viața sălciilor decât de viața unor oameni.)

Acesta nu e un documentar observațional pur-sânge, ci unul hibridizat cu o acțiune socială de integrare a acestei familii, acțiune inițiată de regizor și de scenarista Lina Vdovîi. Însă aceștia decid să se scoată din ecuație și să mențină filmul în dimensiunea lui neimplicată.

Pe ecran, odată strămutate la oraș, personajele mobilizate de o asistentă socială tenace se lovesc de peretele de sticlă al unei lumi care nu le acceptă ușor și pe care nici ele n-o tratează cu prea multă încredere.

S-ar părea că și paradisul traiului la oraș e cu termen de valabilitate. Familia nu poate ține curat apartamentul închiriat, Gică duce dorul bălții, iar Vali, cel mai mare dintre copii, își stinge alienarea în păcănele, certurile cu tatăl devenind tot mai aprige. Vali e aproape major, nu mai ascultă ca odinioară. Filmul urmărește cu delicatețe schimbarea de ștafetă. Poate nu întâmplător, însuși regizorul și-a găsit un rost lucrând la acest film, el devenind între timp tată. La fel ca pentru Vali, și pentru el se pare că a fost vorba de un proces de maturizare.

Pe ecran lucrurile vin firesc, și nu e doar meritul hazardului, ci și al echipei care a știut să dea vieții o formă coerentă, simplificată, deși citești printre rânduri curiozitatea pentru felul uneori șocant în care viața se așază singură.

Cu aceeași curiozitate calmă sunt inventariate și reacțiile ra­siste. Toată gama e afișată fără os­tentație, de la rasismul condescendent și superior al consilierilor de la primărie până la agresivitatea vecinului deranjat că „niș­te ciori“ au venit pe strada lui, trecând prin antologicele cuvinte ale proprietarei de apartament care își afirmă intoleranța astfel: „Pe mine nu mă interesează ce etnie sunteți, eu nu sunt rasistă“. Păi dacă nu sunteți rasistă, de ce aduceți vorba?

Intoleranța etnică e o pietricică în pantof pentru acest film care nu dă impresia că ar vrea să marșeze pe ea, dar care nici nu poate ignora faptul că societatea e plină de prejudecăți. Spectatorului i se face jenă că e martor la abuzurile verbale amintite mai sus, iar când băieții sunt bătuți de polițiști pentru că au pescuit ilegal într-un parc din București, spectatorul e la fel de revoltat ca ei. Abuzul îmbracă multe forme și filmul reu­șește să țină oglinda bine.

Acasă spune multe în nici 90 de minute și planurile lui probabil că se delimitează mai bine la ceva timp după vizionare. Ca ori­ce film reușit, el ajunge probabil să spună și ce nu intenționa, dând impresia că e bogat în sub­stanță și că substanța e vie. După ce filmul s-a așezat în spectator, poate că cel mai mult impresionează respectul față de personaje și bu­nul simț cu care înfățișează o felie de viață cu toate nodurile ei.