Actualitate  -  Edith Pop  -  

Nostalgia trip. Piesă de fundal: hitul anului în care te-ai născut

Vă propun un exercițiu de memorie, așa din start, din primele rânduri. Cum vezi în filme când se duce vreun personaj la hipnotizor să își aducă aminte de ceva care s-a întâmplat parcă într-o altă via­ță. Așa. Vreau să vă așezați comod, să închideți ochii și să vă aduceți aminte de copilărie. Da, exact. Indiferent în ce perioadă a avut loc, vreau să vă aduceți aminte de ea cu totul. Cu trăiri, zgomote, mirosuri, cu muzica pe care o as­cultați atunci, cu jocurile preferate, cu mâncarea gătită fie de mama, fie de bunica. Copilărie.

Ei, cum e? Fain, nu? Ce simplu era totul atunci. Nu existau griji, poate doar dacă se putea ieși afară, cine e primul la vreun joc, cine ia bucata aia bună din tartă, care fuge mai repede… Nimic nu era complicat, poate doar câte puncte adunai la Piticot sau cine trișa la macaua… Nu era nevoie de ceas ca să știi când trebuia să vii acasă, că doar aveai luminile de pe stradă, nu trebuia să îi anunți pe ai tăi că te duci din fața casei că sigur dădea raportul un vecin pe unde ești, mai ceva ca GPS-ul… Da, vă aduceți aminte, nu? Simțiți în nas mirosul torid de vară, când era vacanță, iar prioritatea numărul unu era să culegeți tot ce era comestibil de prin pomii din împrejurimi fără să fiți prinși de vecinul ăla care își luase în proprietate toată flora din zonă, când se numărau mărunții de înghe­țată la un leu (sau zece mii, cum era pe vremea mea) de la magazin, când drept răsplată că v-ați dus să luați pâine vă însușeați colțul de la franzelă…

Sunt convinsă că vă regăsiți măcar parțial în cele de mai sus. Între anii ’80 și ’90 cam toți am avut aceeași copilărie. Și ce fain mai era! Pe lângă simplitatea binecuvântată a micilor bucurii de zi de zi, aveam cu toții cam același program: școală, casă, teme, iar, depinzând de caz, ieșit afară după teme, dar adunarea generală se dădea în weekend, când se băteau aleile dintre blocuri sau străzile dintre case, după caz. Fiecare își știa împrejurimile ca în palmă, nu aveam nevoie de telefoane ca să ne găsim. Mergeam în locurile de noi știute și, dacă nu era nimeni pe-acolo, se fluiera pe la geamuri cu fluieratul ăla special, aspirat, sau dacă nu îți ieșea (vezi cazul de față), strigai după tovarășii de joacă până te săturai sau arunca vreun vecin mai pornit apă pe geam ca să taci odată.

Vremuri bune, nu? Se știa cine e campion la șotron, cine are mingea de baschet aia faină, altul care avea rachete de badminton sau ăla de avea un BMX fain de care toată lumea se ruga „dă și mie o tură“. Și de câte ori nu se recurgea la logistici dubioase pentru o cană cu apă, fiindcă se invoca inviolabilul „nu mă duc în casă că nu mă mai lasă să ies“. Și să nu uităm de vremurile în care vreun tovarăș de joacă era pedepsit, nefiind lăsat să iasă afară, și se muta tot ansamblul în fața geamului, de drag, ca să fie inclus, dar nu ieșea decât un soi de ciudă mocnită.

Dar „afară“ nu era modalitatea principală de petrecere a timpului. Nu, domnule. Erau atâtea alte chestii de făcut. Se asculta muzică de pe casete la stația aia de mare mândrie din casă și vai de noi când se mai trăgea banda de la casetă și trebuia să operăm cu precizie de chirurg ca să nu se rupă. Și apoi dă-i cu creionul și răsucește mațele casetei înapoi la locul lor cât mai bine posibil. Dar după o astfel de operație rămâneau mereu cicatrici, acea bolboroseală care era redată în boxe când se ajungea la bucata de ban­dă agățată. Ce mixtape-uri? Pândeam la radio după piesa aia faină și dădeam record la o fracțiune de secundă după ce începea, după care lăsam, tacticos și profesionist, câteva secunde între piese, ca să se înțeleagă ceva.

Și câte și mai câte erau de fă­cut, de la împrumutat casete vi­deo cu filme cu mafioți, confecționat arc cu săgeți din nuiele și tras după vecini (după caz), inventat scheme de karate, spunând că sunt executate exact ca Brusli, povestit aventuri cu Chuck Norris și Piedone, dat ochii peste cap când venea vorba de Tânăr și ne­liniștit, făcut schimb de casete cu jocuri pentru console chine­zești, la comparat câte animale are modelul de Tamagotchi al fiecăruia (puștii din anii ’80 nu vor rezona în mod deosebit cu asta). Și era bine, era îndeajuns. Ne uităm acum în urmă și spunem că totul era mai fain când eram copii. Și poate v-ați surprins odată spunând „ce mă bucur că am crescut făcând asta, nu ca generația de azi“.

Back to the future. Piesă de fundal: Armin van Buuren – Blablabla

V-am supus exercițiului de memorie ca să vă aduc acum în prezent și să analizăm această frază problematică: „ce mă bucur că am crescut făcând asta, nu ca generația de azi“. De ce problematică? Foarte simplu: este doar o reflecție pur subiectivă a unor trăiri personale pe care ne îndârjim să le aplicăm generațiilor de după noi, din purul motiv că nu avem termeni de comparație pentru a înțelege tipul lor de expe­riență. Na, am zis-o.

Înainte să cauzez vreo ofensă, vreau să clarific o chestie: e normal să ne agățăm de propriile ex­periențe din trecut, că doar sunt ale noastre, le-am trăit și le-am simțit pe pielea noastră, iar de altele la fel nu vom mai avea parte. Dar este un fapt aproape egoist să acuzi generațiile care vin din ur­mă că experiența copilăriei lor este cumva inferioară din cauză că nu au avut aceleași preocupări, obiceiuri și activități pe care le-au avut generațiile mai mari. Pur și simplu nu e OK.

Gândiți-vă în felul următor: cu toții am avut parte de expe­riențe să le zicem „de generație“, în conformitate cu anii respectivi. Normal că, la vremea respectivă, lucrurile pe care le făceam ni se păreau cele mai faine și ne bucuram sincer de ele. Iar acum, la distanță de niște ani considerabili, tot ni se par frumoase, că doar sunt experiențele noastre.

Dar să exprimăm pretenții față de generațiile curente că nu au avut sau au o copilărie frumoasă (strict după experiențele noastre personale) este un gest complet nedrept și nejustificat. Normal că să stăm în fața blocului și să jucăm elastic și șotron era fain, că doar nu aveam altceva de făcut. Normal că mai citeam din când în când o carte (mai de bună voie sau cu forța), că până la un punct nu aveam calculatoare și net și rețele și viteze fantastice de download. Normal că vânam de­senele animate de la televizor, că nu erau nici YouTube, nici Netflix, nici alte platforme de streaming. Nu aveam opțiunile pe care le au copiii astăzi. Dar să spunem că ei nu își trăiesc copilăria că au acces la toate aceste resurse fabuloase de informație și divertisment e egoism pur.

Mă uit la cei cu (doar) zece ani mai tineri ca mine. Sunt copii digi­talizați, informați, poligloți, extraordinar de versatili și plini de resurse la care generația mea, și cu atât mai mult cea a părinților, nici măcar nu avea capacitatea să viseze.

Într-adevăr, s-au schimbat ex­traordinar de multe într-un timp extraordinar de scurt. Dar ce rost are să te opui schimbării, când e naturală și firească? Pe scurt, ce vreau să evidențiez este că da, cu toții ne-am trăit copilăria la timpul ei și cu resursele disponibile la momentul respectiv, iar așa cum am avut parte de propriile trăiri și experiențe și ne-am creat amintirile cele mai dragi, exact la fel procedează și generațiile care vin din urmă, doar că într-un mod și cu niște resurse pe care nu le mai putem înțelege pe deplin și nu le putem atribui propriilor trăiri. Și mai pe scurt: lăsați copiii să stea pe telefoane!

Galerie foto