„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul Maria Stuart de Stefan Zweig, care va apărea în curând la Editura Polirom.
– Fragment –
Maria Stuart e în întregime femeie, e în prima și ultima linie femeie și cele mai importante hotărâri ale vieții sale izvorăsc tocmai din substratul cel mai profund al feminității sale. Nu pentru că ar fi o fire mereu pasionată, stăpânită numai de porniri instinctive; dimpotrivă, ceea ce se vădește la caracterul Mariei Stuart e feminitatea ei îndelung reținută, întârziată. Au trecut ani și ani până ce viața sentimentală s-a trezit cu adevărat în ea. Multă vreme (și portretele confirmă aceasta), chipul ei nu arăta decât ca acel al unei femei prietenoase, blajine, molatice, neglijente – cu ochi galeși, ușor adumbriți de dor, cu un zâmbet aproape copilăresc plutind în jurul buzelor; o ființă încă neconturată în mod hotărât, inactivă – o fată ce joacă prea devreme rolul de femeie. E izbitor de sensibilă (ca orice natură cu adevărat feminină), sufletul ei vibrează lesne și, pentru cel mai neînsemnat motiv, ea roșește sau pălește, iar lacrimile îi vin repede și din belșug. Dar aceste valuri repezi și superficiale ale sângelui nu răscolesc și adâncimile ei sufletești. Aceasta durează ani îndelungați. Și tocmai pentru că e cu desăvârșire normală, pentru că e o femeie adevărată, naturală, Maria Stuart își descoperă puterea-i proprie, reală abia cu prilejul unei pasiuni și numai o singură dată în viața ei. Se simte însă cât de intens, cât de neobișnuit de feminină e ea, cât de impulsivă și instinctivă e ființa ei, cât e de înlănțuită fără vrere de sexul ei. Căci în clipa cea mare a extazului, forțele superioare ale educației și culturii dispar deodată, ca smulse de o furtună, din femeia aceasta rămasă până atunci rece și cumpătată. Toate stăvilarele bunei-creșteri, ale bunelor moravuri și ale demnității se frâng sub crescânda apăsare – și, pusă în fața alegerii dintre onoare și pasiune, Maria Stuart, ca adevărată femeie, își recunoaște feminitatea, și nu regalitatea. Mantia de încoronare cade brusc: goală și fierbinte, ea nu simte altfel decât ca una din nenumăratele femei care vor să primească și să dăruiască iubirea – și nimic nu aureolează atât de măreț figura ei ca faptul că s-a lepădat de-a binelea, cu dispreț, de regatul ei, de puterea și demnitatea ei, numai pentru a trăi cu toată intensitatea un singur moment al destinului.
Elisabeta, dimpotrivă, nu e niciodată capabilă de o totală dăruire de sine, în felul Mariei Stuart – și aceasta, dintr-un motiv tăinuit. Căci, precum s-a exprimat Maria Stuart în celebrele-i scrisori pline de ură, regina Angliei „nu era (trupește) ca și celelalte femei“. Nu numai maternitatea îi era interzisă, ci probabil și forma naturală a deplinei dăruiri feminine. Nu atât de bunăvoie, precum voia să se amăgească și să-i facă pe alții să creadă, ea a rămas toată viața regina-fecioară – virgin Queen. Și, chiar dacă anumite relatări contemporane (ca acelea furnizate de Ben Jonson) asupra diformității fizice a Elisabetei pot fi puse la îndoială, ceea ce rămâne sigur e că o piedică trupească sau o reticență sufletească a vătămat-o în ce privește manifestările cele mai intime ale feminității sale. O asemenea nenorocire trebuie să influențeze hotărâtor firea unei femei – și în acest secret sunt cuprinse, ca în germene, toate celelalte taine ale caracterului ei. Nervozitatea sa subită, nestatornică, șovăitoare, schimbătoare ca vremea, ce-i învăluie necurmat ființa în lumina tremurătoare a unei isterii – deciziile ei care au ceva neechilibrat și neprevăzut în ele –, acea veșnică tranziție bruscă de la cald la rece, de la da la nu – precum și acea aparență de comedie, purtarea ei rafinată și reținută și nu mai puțin acea cochetărie ce i-a jucat cele mai amarnice feste, greu de suportat față de demnitatea ei de mare regină, care vrea să aibă un rol în politica mondială – toate se trag din această nesiguranță și insuficiență lăuntrică.
Acestei femei rănite în intimitatea ei îi este interzis de natură să simtă, să gândească, să activeze clar, firesc, într-un singur sens, ca oamenii normali. Nimeni nu se poate bizui pe ea și, mai puțin ca oricine, ea însăși nu e sigură de sine. Dar, chiar dacă suferă de o infirmitate din cele mai intime și mai tăinuite, chiar dacă nervii ei o trag încolo și încoace în amarnice sfâșieri sufletești, Elisabeta nu e niciodată crudă, neomenoasă, rece și aspră – deși e primejdioasă prin inteligența ei de intrigantă. Nimic nu e mai fals, mai superficial și mai banal decât concepția aceea devenită elementară, schematică (pe care Schiller a transpus-o în tragedia sa), conform căreia Elisabeta s-ar fi jucat, ca o pisică plină de perfidie, cu o blândă și dezarmată Maria Stuart. Cine privește mai adânc ghicește că în femeia aceasta – care tremură de frig, singură în mijlocul puterii sale regale, care mereu se chinuiește isteric, cu semi-amanții ei, pentru că nu i se poate dărui niciunuia firesc și în întregime – stăruie totuși o căldură ascunsă, izolată în făptura ei. Îndărătul tuturor toanelor și izbucnirilor ei violente e voința încordată, onestă de a fi mărinimoasă și binevoitoare…
AUTORUL
Născut în familia unui industriaș înstărit, STEFAN ZWEIG (1881-1942) și-a făcut studiile la Berlin și la Viena. Călătorește mult încă din tinerețe (în Statele Unite, Franța, Anglia, India) și se stabilește în cele din urmă la Salzburg. Este foarte popular în cercurile artistice din întreaga Europă și este prieten, printre alții, cu Arthur Schnitzler, Sigmund Freud și Richard Strauss. În 1930 este deja unul dintre cei mai traduși scriitori austrieci în viață, iar povestirile și biografiile lui devin bestselleruri aproape imediat după apariție. Opera sa ajunge să fie tradusă în peste treizeci de limbi. Odată cu venirea la putere a lui Adolf Hitler, Zweig părăsește Austria, stabilindu-se temporar în diverse locuri: Londra, Bath, New York și, mai târziu, Rio și Petrópolis, în Brazilia. A scris proză (Frica, Scrisoare de la o necunoscută, Nerăbdarea inimii, Jucătorul de șah – apărute la Editura Polirom –, Amoc, Simțuri rătăcite, Suflete zbuciumate, Douăzeci și patru de ore din viața unei femei), biografii (Magellan. Omul și fapta sa, Maria Antoaneta – apărute la Editura Polirom –, Triumful și destinul tragic al lui Erasm din Rotterdam) și memorialistică (Lumea de ieri).
CARTEA
O femeie curajoasă îngenuncheată de istorie: așa o descrie Stefan Zweig pe Maria Stuart, care s-a născut să fie regină și a ajuns o victimă a războaielor religioase și a intrigilor de la curte. Suverană a Scoției, dar recunoscută de catolici și ca regină a Angliei și considerată așadar o amenințare de verișoara sa Elisabeta, Maria s-a aflat, adesea fără voia ei, în centrul multor comploturi împotriva protestanților.
Rememorând cu vervă poetică viața ei tumultuoasă, Zweig se concentrează asupra anilor confruntării cu Elisabeta și ai procesului pentru înaltă trădare. Se conturează astfel splendidul portret literar al unei femei fidele principiilor ei, devotate credinței sale, tragic de umană într-o epocă dominată de fanatism și de setea de putere.