Avanpremieră  -  Dan Sociu  -  

Cel mai mult am fost de Grupa. Si, dupa o saptamina, mi-au scazut nota la purtare, mi-au luat snurul rosu. Rasturnasem un butoi cu clor in buda scolii. Credeam c-o s-o iau de la taica-meu, cind colo el si-a sunat cumnatul de la Bacau si s-a laudat. Erau comici la telefon, tata a-nceput convorbirea cu: Alo, Vulturul?, aici Soimul, receptie. Si unchiu: Receptie, Soimu’, raporteaza situatia. Si toata joaca se sfirsea, inevitabil, cu aceeasi intrebare: Ma, Ioane, mai traieste mult ALA? Uneori, cind se plictisea, tata ridica receptorul si, fara sa formeze vreun numar, zicea: Vasile, hai diseara la Rapsodia, dau un coniac. Unele poante le-am inteles mult mai tirziu. Odata am dus tot salariul lui taica-meu la scoala, la Maculatura. Il bagasem intr-un caiet mai vechi, nu m-am uitat, duceam tot ce mi se parea de dus, hirtie, carton, eram foarte zelos.

In depozitul scolii 11 tata rascolea printre cartoane si-ntre timp eu imi bagam in geaca reviste Cutezatorii. Cind am ajuns acasa, primul lucru pe care l-a facut tata a fost sa puna mina pe telefon.

Ce n-am facut eu in Comunism si-mi pare rau si-acum e ca n-am mincat niciodata Costita cu Fasole la Borcan. Borcanele alea cu etichete maronii, cam singurul fel de mincare de gasit la Alimentara, din cite imi amintesc. Muream de pofta de cite ori le vedeam. Pentru ca in spatele blocului nostru erau niste baraci cu muncitori si aia numai asa ceva mincau.

O mincare cu adevarat barbateasca, imi ziceam. Maica-mea nu voia sa-mi cumpere, se cotea cum ca avem acasa fasole – dar eu de fapt uram fasolea – si costita – uram costita, chestiile cu grasime in general, desi, sau tocmai de aia, bunica-meu era macelar si la noi se mincau carnuri la greu – borcanele alea cu etichete cacanii imi lasau gura apa – si aceeasi poveste mi-o servea mama si cind intram in Cofetarie. Cind galantarul e plin, Dutu, prajiturile nu sint bune. Pentru ca, vezi, nu le-a cumparat nimeni. Cind mai sint, asa, citeva prajituri in galantar, inseamna ca-s vechi.

Si-atunci de ce ne-am sacrificat la Revolutie eu si vecinul meu Cipi, de ce-am iesit noi in fata Prefecturii cu un steag rosu pe care-am scris cu pasta de dinti VREM LIBERTATE? In loc sa mergem la Masinute, cum planuiseram cu o zi inainte?

Pentru ce am intrat noi in Libraria 8 si-am scos afara toate cartile despre/cu/si de Nicolae Ceausescu si-am facut un foc mare si-am dansat Hora Unirii pina pe la zece seara, cind ne-am dus acasa murdari, flaminzi si invingatori, urlind printre blocuri JOS CEAUSESCU, JOS COMUNISMUL, cu vocile noastre feminine, in Schimbare? Si tovarasul profesor revolutionar Curca vorbea de la un balcon si oamenii aruncau de pe acoperisul Prefecturii literele uriase de fier, vopsite in rosu. Intii au aruncat cuvintul TRAIASCA si cuvintul a cazut cu un bufnet asurzitor la picioarele lor.

Si multimea: ieeee!

Apoi acei Cutezatori au aruncat TOVARASUL NICOLAE CEAUSESCU SI – toate deodata, probabil ca erau sudate unul de altul – si multimea: heeeee!

Pe urma, cind tocmai ne opinteam cu PARTIDUL, tovarasul profesor Curca a strigat: nu, nu, lasati-le acolo, Comunismul e un lucru bun, numai ca tradatorii AIA l-au stricat!

La care, poporul: huuuoooo!

Si domnul profesor, speriat: dati-le jos! Jos comunismul!

Steagul l-am furat cu Cipi la un 23 August. Am coborit in boxa lui, acolo era Sediul. Niste manifestanti se odihneau linga peretele blocului, unul dintre ei isi lasase steagul chiar in gaura de aerisire, Cipi l-a tras inauntru, l-am ascuns sub o stiva de lemne.

In aceeasi zi am urcat pe acoperisul unui bloc, voiam sa vedem Elicopterul. Securistii nu lasau pe nimeni sa priveasca pe geam. Ni se rupea, noi voiam sa vedem Elicopterul, asa ca am luat cu noi si provizii, un harbuz, un cutit, o piine. A fost o zi faina, mergeam pe coate, vorbeam in soapta, fix ca-n filme. Cipi a descoperit ca exact pe marginea blocului se lafaia un ditamai panou rosu pe care scria TRAIASCA TOVARASUL NICOLAE CEAUSESCU cu litere mari, albe, din scirtiietoare.

Cipi a sutit citeva, asa ca din toata poezioara a ramas T AI SCA TO ARASUL, asa, cam cum vorbesc copiii mici.

Diriga zicea ca la intrarea in stadion le confiscau plasutele cu sendvisuri si sticlele de suc. I-a intrebat pe parintii ei de ce si i-au spus ca era o masura de securitate. Adica sa n-arunce pionierii cu Quik si piine cu gem in Tovarasul. Asa o suspiciune i s-a parut ei o mare ofensa. Ba chiar o nedreptate, i-au si dat lacrimile.

Pacat, ii spuneam, ca n-ai pastrat fusta aia neagra, cu pliuri, si ciorapeii albi, si camasa alba, cravata rosie, centura. Mi-ar placea sa te vad asa imbracata.

Cind vad filme romanesti facute in anii ’70, pe cind erau ai mei tineri, imi vine sa pling. Ma pocneste o nostalgie insuportabila, de parca e vorba de tineretea mea. Si anii aia si oamenii mi se par mai puri. Stiu ca e un efect, sint constient ca ideologia ii obliga pe regizori sa idilizeze si pe actori sa se infantilizeze, totusi ma gindesc la acele timpuri ca la o Vreme a Ingerilor.

Unul dintre cele mai puternice momente pe care le-am trait cu taica-meu ni l-a prilejuit programul de apa calda.

Faceam baie cam o data pe luna, ne nevoiam cite doi, cite trei la un loc. Intr-o seara ne-am bagat amindoi in cada, aveam zece sau unspe ani, era chiar inainte de Revolutie, taica-meu era un barbat urias, avea si mult par acolo jos, nu-l mai vazusem niciodata atit de dezbracat, imi era putin frica de el. In timp ce ne sapuneam, batrinul mi-a spus un banc (nu era deloc batrin, avea numai 35, dar peste doi ani avea sa moara):

Cica intr-o zi Gheorghe isi pierde oile. Incepe el sa le caute, cauta, cauta, nu le gaseste. Il vede pe Ion sprijinit de gard, statea asa, degeaba. Zice, ia sa-l intreb eu pe Ion, poate le-a vazut. Se duce, intreaba, mai, Ioane, asa si pe dincolo, n-ai vazut oile mele trecind pe-aici? Ion se gindeste, bai, daca-i zic ca le-am vazut, incepe cu „da’ aia neagra, da’ ailalta, si pe unde-au luat-o, si ma plictiseste. Daca-i zic ca nu, ma ia ca, adica, ce pazesc eu toata ziua-n poarta si tot asa. Mai bine-i dau un raspuns Evaziv: bai, Gheorghe, ia mai du-te-n pizda ma-tii!

Si taica-meu – care era si beat, ca mai tot timpul in ultimii ani – incepe sa hohoteasca, privindu-ma asa, complice, asteptind sa explodez si eu, sa o facem lata impreuna, ca barbatii.

Iti amintesti, Pascal, ca in noaptea aceea in Iasi, in Blackout, am inceput sa-ti povestesc momentul asta. M-ai intrebat:

— Si de ce n-ai ris?

Si exact cind voiam sa-ti raspund, Viviana mi-a facut semn sa ies afara.

E foarte ciudat cum, de fiecare data cind ma agat de o figura paterna, ajung la un moment dat sa-i zic istoria asta, dar niciodata nu apuc sa o si termin.

Futu-i, Pascal, nici nu stiu exact ce vreau sa zic. Sint la a unspea bere, asa ca sa nu te miri daca o sa devin din ce in ce mai incoerent. Si cu cit mai incoerent, cu atit mai coerent. Ca orice om beat care se straduie sa mearga mai drept decit e firesc. E cald de innebunesc, astept ingrozit momentul in care o sa termin de scris mailul asta nesfirsit si de cacat si o sa trebuiasca sa-mi dezlipesc efectiv laptopul de pe coaie.

Auci.

Dar nu avem ce face, cum ar zice scenaristii serialului Tinar si nelinistit: Trebuie ca istoria fiecarui om sa fie lunga si sa iasa incetul cu incetul din el…

Ma doare si limba, am un fel de bube pe limba, cred ca e de la pasta de dinti stricata, cind era ea aici ma certa daca uitam tubul deschis. Cacat, Pascal, eu nu sint un sensibil, chiar nu sint, si toata vaicareala asta a mea e mai doar plingerea scirboasa a unuia crescut de maica-sa pina pe la 30 de ani si lasat brusc sa se descurce de unul singur. Asa ceva trebuie sa intelegi.

Dar sa termin, totusi, capitolul obligatoriu cu amintiri din Comunism…

In primul rind ca m-a socat injuratura.

Taica-meu se inrosise, i se umflasera venele gitului si-mi tot repeta, furios, ultima parte a bancului. Incercam sa scot macar un chitait, sa ma prefac amuzat, taica-meu lovea apa cu palmele, se strimba. Ma gindeam ca o sa ma inece, asa ca pina la urma i-am dat ce voia, un hohot de ris cu lacrimi si scuipati si taica-meu s-a linistit. Si eu care habar n-aveam ce-nseamna Evaziv.

Nu pot sta mai mult de un sfert de ora in cada. Imi iau cu mine reviste, ratuste de cauciuc, barcute. Torn saruri relaxante in apa, ma imbat inainte, degeaba. Dupa cinspe minute si chiar mai devreme ma pocneste un fel de anxietate, ma simt vinovat, mi-e rusine, trebuie sa ies.

Cum stiu ca o iubesc? In noaptea aia, la hotelul Moldova, ne-am bagat, pe tacute, amindoi in cada. Ne-am balacit citeva ore bune si n-am simtit nici un fel de panica, dimpotriva, totul parea sa se fi linistit pentru totdeauna.

Era prima data cind mi se intimpla asa ceva.

Nu aveam muzica, dar cred ca The Cure, cu Lullaby, s-ar fi potrivit perfect atunci.

Pe la unspe, ai mei s-au plictisit de-atita Revolutie, Caramitru, Dinescu, Iliescu, asa ca taica-meu a zis: ce atita, hai sa vedem ce-i pe rusi. Pe rusi era un grup de basarabeni care cintau la balalaice. Si astia ne-au scos dintr-ale noastre.

Pe scurt: ne-au mai inveselit. Maica-mea, care preda rusa pe atunci, a-nceput sa fredoneze kalinka. Tatei ii placea cind ii citea nevasta din Dostoievski, in rusa, in Original. Dostoievski e altceva citit in Original. Pe mine taica-meu ma dezamageste acum cel mai mult in iunie ’90, cind s-au adunat studentii in Piata Universitatii. Atunci el a zis: sint niste golani care fac mici pe capacele de la canal, domnul senator Dumitriu cind s-a intilnit ultima oara cu domnul Iliescu, Iliescu i-a zis – dac-ai sti cit de obosit sint. Si si-a sprijinit capul pe umarul lui.

Ma gindesc la taica-meu acum ca la un om mort, din toate punctele de vedere. Fiindca – si asta e marea mea ciuda – in decembrie ’89, taica-meu, in loc sa se duca in balconul Teatrului Eminescu, sa zica si el doua vorbe, cum a facut profesorul Curca, a preferat sa se matoleasca, de bucurie ca a cazut Ceausescu. Si nu i-ar fi fost greu, taica-meu era un profesor de matematica foarte respectat in Botosani, lumea l-ar fi ascultat, nu era nici macar membru de Partid. N-avea voie, bunicul meu omorise un ceapist, a fost si pe la Canal, cu chestia asta se mindrea toata familia. Mai putin mama, care era convinsa ca barbat-su murise tinar pentru ca pe undeva inca mai functiona blestemul vaduvei ceapistului, desi ei inca de mult timp, inca de la Repartizare, nu mai traiau in acelasi judet cu Blestemul.

Daca taica-meu si-ar fi miscat atunci curul de pe scaunele de la Rapsodia, restaurantul nomenclaturistilor botosaneni unde, desi fiu de criminal, isi sugea in fiecare seara coniacul, as fi fost acum un om facut: 4.000 de metri patrati teren intra– si extravilan, scutiri de impozite, drumuri moca pe orisice fel de mijloc de transport s-altele. Si-nca toate astea erau doar pentru plescarii mai cumintei, mai modesti. Adevaratul avantaj erau, pina la urma, relatiile pe care le crea genul asta de miscare. As fi intrat mai devreme intr-o lume in care, datorita lui Derrin si Dirigii, am ajuns pina la urma.

Si poate ca tocmai de aceasta din urma as fi fost scutit.

Cum era interzisa producerea alcoolului acasa si eu o stiam, de cite ori ma mai altoia bunicul urlam prin curte: Te spun lui Ciotoi Militianul ca faci rachiu! Cu acelasi Ciotoi ma ameninta bunica daca nu voiam sa dorm la amiaza.

Am descoperit pe net ca bau-baul nostru a murit cu citeva luni in urma. A murit in somn, n-a suferit deloc, asa cum si merita sa moara un batrin tablagiu. Dumnezeu sa-l ierte, as zice, el ne tinea familia unita.

Nu ai nici 3 ani cind ei iti dau prima oara sa gusti din rachiu. Da-i si lui asta mic sa puna limba, ce rau poa’ sa-i faca.

Asta daca nu obisnuiau deja sa te adoarma, cind erai bebelus, dindu-ti sa sugi cirpe muiate in tuica. Dar asta o fac numai familiile de terminati.

Celelalte te invata sa bei gospodareste, ritualic. La sarbatori, la botezuri, nunti, inmormintari, duminica, la simple intilniri intre rubedenii. Cind se taie porcul, cind se face rachiul, sau asa, la o tacla.

Ai 5 ani, bunica-tu a montat alambicul si a iesit afara, la treburi. E iarna, e atit de bine sa stai linga soba, sa te joci cu un bat in jaratic. Rachiul picura intr-o oala – te apleci, pui gura la capatul tevii si lingi o picatura, doua. Cojesti un cartof copt, care-ti arde degetele, il inmoi in sare si in unt. Te apleci si mai sugi putin din teava de cupru.

E prima transa de trascau, din cel foarte tare, care, cind ii dai foc, arde, albastru, pe masa.

Vezi tu, Pascal, in Romania lui Ceausescu exista sistemul asta, Repartizarea, in care se intimpla ca absolventii de facultate sa fie trimisi sa munceasca la mama dracului, in sate izolate, departe de familie. Aparent era o idee iluminista, pentru ca toate zonele tarii sa beneficieze de lumina educatiei. Asa s-a intimplat si cu ai mei, asa ca au fost nevoiti sa ma plaseze bunicilor, pina pe la 6 ani. Si sint convins ca acestia ma iubeau, doar ca taranii romani nu au niciodata obiceiul s-o si spuna.

Nimeni nu-ti spune la noi ca te iubeste. Astea sint pentru noi mofturi, cel mai bun mod in care poti sa-ti exprimi dragostea pentru cineva e sa-l hranesti, sa-i bagi lucruri pe gura.

Era un serial, Pistruiatul, despre un pusti care-i ajuta pe comunistii ilegalisti sa lupte cu fascistii.

Dupa ce a murit taica-meu, am avut mult timp urmatoarea fantezie: se facea ca eram Pistruiatul si trebuia sa predau o mica tipografie clandestina unui barbat cu Universul in buzunar. Intra in oficiul postal, astepta citeva minute, cercetind cu atentie buzunarele barbatilor, si, deodata, taica-meu imi punea palma lui grea pe umar:

— Ce cauti, ma, aici?

— A, nimic, am venit cu cineva si m-a rugat sa-l astept.

— Maaa, tu ai vazut cit e ceasul? Te-asteapta maica-ta acasa, derbedeule! Si din buzunarul lui tata se itea capatul Universului. El era persoana de legatura, cel care tiparea manifestele! Tata era si el Activist comunist, ilegalist ca si mine!

Urbancolia, debutul in proza al lui Dan Sociu

Dan Sociu s-a nascut in Botosani, la 20 mai 1978. A publicat: borcane bine legate, bani pentru inca o saptamina (Junimea, 2002), pentru care i s-a decernat in acelasi an Premiul National pentru Poezie „Mihai Eminescu” (debut); fratele paduche (Vinea, 2004); cintece eXcesive (Cartea Romaneasca, 2005), pentru care a primit Premiul pentru Poezie din partea Uniunii Scriitorilor din Romania (este pentru prima oara in istoria USR cind un autor care nu e membru primeste acest premiu). Este prezent in antologiile: Club 8 Poetry (Editura T, 2001); Ozone friendly (Editura T, 2002); hat jemand etwas gefragt? (Versus, 2003); No Longer Poetry (Heaventree Press, 2007), New European Poets. Saint Paul (Graywolf Press, Minnesota, 2008). Publica in majoritatea revistelor si ziarelor romanesti, precum si in reviste din Austria („Wienzeille”), Suedia („Ord & Bild si Lyrikvannen”), Polonia („Lampa”), SUA („Circumferince”, University of Columbia), Serbia si Spania. In 2006, revista „22”, in urma voturilor a peste 20 de critici literari, l-a desemnat ca fiind cel mai bun tinar poet al momentului. In 2007, la Colocviul Tinerilor Scriitori Cluj a fost votat de colegii de generatie ca fiind cel mai popular tinar scriitor. A tradus in 2007 prima antologie in limba romana a poeziilor lui Charles Bukowski, Dragostea e un ciine venit din iad (Polirom) si pregateste, pentru aceeasi editura, o antologie din poeziile lui Seamus Heaney. A fost invitat de scriitoarea Herta Muller la Literaturfestival Berlin, 2007, si, la recomandarea lui Mircea Cartarescu, a obtinut o bursa la Akademie Solitude, 2008. A fost invitat pentru lecturi publice in Slovenia, SUA, Cehia, Polonia, Suedia, Austria, Republica Moldova. In prezent, lucreaza ca redactor al Editurii Cartea Romaneasca.

In 2005 a lucrat ca redactor-sef al ziarului „Curierul de Botosani”, publicatie condusa de ofiterul american Derrin R. Smith, experienta care sta la baza romanului Urbancolia.