Ca să nu rămână mai prejos decât colegii de generație, supraviețuitorii deceniului de aur hard-rock – 1967-1977, după opinia oamenilor cu greutate (minimum 90 kg!) – Ian Gillan, Ian Paice și Roger Glover au dat semnalul adunării rezervelor strategice de forță și inspirație pentru Steve Morse, Don Airey & Bob Ezrin.
Încă de anul trecut, ei „au pus-o“ de un album nou: Whoosh! (2020, Edel/ earMusic). Nu știu de ce, faptul îmi amintește vorba poetului Tudor George, zis Ahoe, rostită la restaurantul Uniunii Scriitorilor prin 1985: „Dacă este și Deșliu/ eu de ce, bă, să nu fiu?“. Numai că prezența lui Ahoe în colecția „Biblioteca pentru toți“, garanția unui venit substanțial, nu era posibilă fără aprobarea „organului de răspundere“, iar personajului – fost rugbist de grămadă – îi lipsea șiretenia necesară strecurării, probabil și talentul care l-ar fi impus fără probleme. În plus, era luat la ochi ca unul cu gură-mare, deoarece nu „dădea din ea“ tocmai „ce se așteptau forurile“. Sau, cine știe, o fi fost din liota celor distribuiți în roluri incitante, bune de luat fața fraierilor…
Componenții trupei Deep Purple, cei trei din formula de platină regăsiți pe albumul proaspăt, n-au nevoie să joace vreun rol. Nu au grija prosperității, bănuiesc, nici nu le pasă de vreo instituție sau grupare de presiune așa-zis culturală cu pretenții diriguitoare, cum au apărut atâtea un ultimii ani, de-ai crede că s-a instaurat la nivel planetar acel socialism cu fața umanoidă, visat de corifeii și pigmeii sistemului care, uite, nici mort nu se dă învins! Adjectivul proaspăt vizează tonul muzicii, cu prisosință antrenant și lipsit de bâlbe, de timpi morți și de lălăiala tipică „operelor“ de bătrânețe, comise cu intenția de a bifa încă un titlu, un loc de pe planetă unde trupa nu a cântat; ori, poate, sanctifică ambiția cutărui component frustrat din anii când stătea în penumbră!
Și trebuie să spun că mie, unuia, tot albumul mi s-a părut unitar și coerent, articulat cu precizia așteptată, de altfel, de la un producător de factura și faima lui Bob Ezrin. Care producător nu este un tip cu abilități și concepții fixiste; compozitor adaptabil, rafinat, bun mânuitor de claviaturi, măcar că fără strălucirea și tușeul tutelarului Jon Lord, Ezrin a scos din impas destule discuri celebre. Toate piesele sunt trecute drept compoziții comune Airey-Gillan-Glover-Paice-Morse-Ezrin, minus una, And The Address, semnată Blackmore-Lord. Adică, după umila mea părere, duetul fără de care Deep Purple nu e chiar… Deep Purple. Atunci ce este?
Deep Purple tinde să fie un brand de genul celor cu existența asigurată peste timpuri de iscusința unui management care știe să înlocuiască oamenii plecați – fie prin demisie, fie prin moarte naturală – cu alții de valoare apropiată. Nenumărate grupări de rockeri, tineri turbulenți acum jumătate de veac, își clamează existența în zilele noastre pandemio-năuce, târând cu aplomb turul pantalonilor jerpeliți pe coclauri fără lauri, doar fiindcă „asta știu să fac(ă) mai bine“. Iar dacă stilul sportiv de viață, suplimentele alimentare sănătoase și stimulentele exotice (sau erotice) le dau impuls & idei pentru discuri noi, de ce să nu scoată? Mai ales că piața, mult adulata piață liberă, o cere, o acceptă și o impune, conform cifrelor de vânzări, ascultări, piratări! Mijloacele de înlăturat greșeli, oboseli, repetiții și slăbiciuni tehnice sunt fără număr.
Chițibușurile sunt irelevante însă, dacă ascultarea discului transmite sentimentul plăcut de relaxare, bună dispoziție, serenitate. Și – jur pe conținutul paharului de la ora 11:30 (100 ml de whisky, cu gheață) – transmite și Whoosh! Textura vechilor albume, dinamica hiturilor care mi-au marcat tinerețea, ritmul, energia, inserturile simfonice – toate ingredientele sunt bine proporționate și dense ca nucleul planetelor din alte galaxii.