Ne ducem zilele cum putem, mai tăcuți ori mai temători că viața ne va atârna ușor în balanță. Dar de unde știm cum se separă ce e cu adevărat important de ceea ce credem noi că e important (lucruri concrete, reușite profesionale, recunoașteri șamd)?
În romanul autobiografic al Norei Iuga, Hipodrom, pe care l-am citit zilele astea, speram să regăsesc Sibiul de altădată, dar am descoperit infinita nevoie de iubire și apreciere a autoarei. Mi-am adus aminte de Gellu Naum, care scria că în ziua de azi fiecare se mângâie singur, dar și de greva tăcerii, la care acesta recurgea când în jurul lui se făcea abuz de cuvinte. Mi-am mai adus aminte și de o persoană cu totul deosebită despre care Elias Canetti a scris în Jocul privirilor (aceasta și celelalte două cărți autobiografice ale lui Canetti, Facla în ureche și Limba salvată, ar trebui recitite măcar o dată la 10 ani).
Avraham Ben Itzhak apare în Jocul privirilor sub numele de Dr. Sonne. De fapt, se născuse Avraham Sonne, în 1883. Timp de un an și jumătate, Canetti, pe atunci foarte tânăr (erau anii ’30) l-a urmărit zi de zi în Café Museum din Viena citind ziarul. Pe atunci oamenii aveau timp. L-a șocat că acel necunoscut semăna cu mentorul lui de atunci, Karl Kraus, dar n-a făcut nici o încercare să afle cine e și nici n-a intrat în vorbă cu el. După ce s-au cunoscut într-o vizită și au început să discute, Canetti a fost impresionat de capacitatea acestuia de a explora, complet și precis, orice subiect i se propunea.
Dr. Sonne părea să fie la fel de profund și de clar ca Robert Musil în Omul fără însușiri, spune Canetti. Avea o cultură vastă, o inteligență extraordinară și talentul de a tăia, precis ca o lamă, orice detaliu al unui subiect. În schimb, Canetti nu l-a văzut în patru ani citind o carte. Nu scria, nu construia o operă, nu vorbea despre sine (nu folosea niciodată persoana întâi). Era de o „umilință vigilentă“.
La curent cu toate religiile – știa Biblia pe de rost și traducea pe loc versete din ebraică în germană cu talentul unui poet veritabil –, nu părea să aparțină niciunei religii. Tot ce a aflat Canetti despre el – tot întâmplător (nici el nu era omul întrebărilor personale) – era că fusese născut în Przemyśl (Polonia de azi) într-o familie evreiască bogată și că își donase moștenirea în scopuri caritabile.
„Prin Sonne am înțeles pentru prima oară ce înseamnă integritatea unui om; înseamnă că nu va fi stăpânit de întrebări, nici măcar de probleme, și că va merge pe drumul lui fără a-și dezvălui motivele ori trecutul.“ Atunci când își scria amintirile, Canetti părea să nu se mai prea mire de precizia cu care Dr. Sonne a prezis tot ce urma să se întâmple mai rău pe scena istoriei. Acest om unic strângea în el, spune Canetti, toți profeții.
Tot întâmplător Canetti a aflat că Sonne era considerat unul din fondatorii poeziei ebraice moderne (zonă unde era cunoscut ca Avraham Ben Itzhak), deși scrisese cu puțin peste zece poeme pe care refuzase să le publice (aici nu e prea clar, de pe net am înțeles și că ar fi fost publicate). Gândul că idolul lui făcuse totuși ceva l-a diminuat puțin în ochii tânărului care, de altfel, la acea vreme încerca să fie publicat. Dr. Sonne renunțase conștient la toate lucrurile în care putea excela. Nu avea nici un fel de ambiție de a lăsa ceva în urmă, de a fi cunoscut, de a primi like-uri.
Prea multe nu se știu despre Dr. Sonne, iar pe internet poemele lui scrise în ebraică sunt traduse în engleză mai bine sau mai prost. Ce se pierde în traducere sporește misterul acestei personalități pe care unii cercetători au apropiat-o de taoism. Doar taoismul ar mai explica azi de ce un artist atât de talentat refuză să mai creeze și nu are nici o dorință să devină vizibil. Chiar dacă a mai publicat câte un eseu, Sonne a refuzat să-l semneze.
„Înăuntru s-a săvârșit.“ În absolut lucrurile se rotunjesc. Doar rămânând nerealizate ele ajung la maturizare. Cine știe dacă refuzul de a lăsa ceva în urmă n-a fost pentru Avraham Sonne un proiect în sine, opera lui poetică, sau dacă pe balanța lui lucrurile aveau altă greutate? Ne-au rămas de la el câteva poze (într-una chiar seamănă a asiatic), o mână de poeme și amprenta pe care a lăsat-o asupra celor care l-au cunoscut – dintre care unii, cum e Canetti, au dat-o mai departe amprentându-ne și pe noi.
Dar de unde vine nevoia oamenilor de a lăsa o dâră ca melcii? Ca să știm că n-am trăit degeaba? După Viena, Dr. Sonne a plecat în Israel, unde a murit de tuberculoză în 1950, la 67 de ani. Ultimul său poem, cel mai frumos (scris în anii ’20), începe astfel: „Happy are those who sow but do not reap/ For they shall wander afar“.
Cu scuzele că nu m-am referit azi la nici un film, ci doar la filmul unei vieți, rămas nedevelopat pentru ochii noștri, nu pot decât să atașez o fotografie a lui Robert Capa din toamna lui 1935, care cred că i se potrivește foarte bine misteriosului Dr. Sonne.
Galerie foto
