Zadie Smith nu ascunde faptul ca, asa cum in White Teeth aducea un omagiu lui Rushdie, in Despre frumusete face o hiper-eleganta plecaciune maestrului E.M. Forster. Daca Howard’s End debuta, in 1910, cu „One may as well begin with Helen’s letters to her sister”, varianta updatata, marca Smith, este urmatoarea: „One may as well begin with Jerome’s e-mails to his father”, marca indubitabila a filiatiei, statement riscant. E greu sa te iei la trinta cu Forster… poate mai greu decit cu Rushdie. Smith se descurca admirabil, desi urmareste aproape pas cu pas acest clasic al literaturii britanice. Isi apropriaza structura, pentru ca apoi s-o mutileze in mod personal si sa-i ofere, poate, o savoare pe care romanul lui Forster n-o avea. Nu va imaginati o capusa care sta calare pe organismul purtator, nu, romanul lui Zadie Smith are o independenta plina de orgoliu, e original pina-n virful unghiilor, dar ca intreg…
Valoarea cartii sta in tragismul celor doua sotii mature
Se iau doua familii „universitare” multiculturale. Howard Belsey, fiu de macelar, intelectual britanic pur-singe, casatorit cu o frumusete de culoare, acum o Venus neagra de 56 de ani si vreo 130 de kilograme, a devenit eternul autor al unei monografii sterp intirziate despre Rembrandt si s-a transformat, din omul-cultural al tineretii, intr-o acritura mereu ironica la adresa a „orice”, de la religie la ceea ce s-ar putea numi Cultura Inalta. Au impreuna trei copii cum nu se poate mai diferiti: Jerome trece, in debutul romanului, printr-o faza religioasa, Zora, fiica intelectuala si militanta, dar seaca dpvd emotional, incearca sa-i urmeze intocmai tatalui, iar adolescentul Levi, a carui profunda suferinta ca provine dintr-o familie universitar-burgheza se manifesta prin aderarea artificiala la moda si „preocuparile” gangsta, e tipul pe care-l zaresti pe strada purtind un ciorap pe cap, trei rinduri de glugi si casti. Howard Belsey preda de zece ani la Wellington, universitate ce nu face parte din Ivy League, insa respecta scortosenia si politicile unei atare situari. Obiectul cursului pe care-l tine Howard de un deceniu ar fi demonstrarea faptului ca Rembrandt nu a fost un geniu, ci doar produsul „economiei de piata”, un mestesugar pus in valoare de comenzi si de cerintele comanditarilor potenti financiar. Howard este ceea ce s-ar numi un liberal absolut, un adept al „actiunii pozitive”.
Ca orice politician al culturii, are un dusman de moarte: Monty Kripps, originar din Trinidad, specializat cam pe aceeasi felie, posesor al unei impresionante colectii de arta haitiana, achizitionata odinioara pe doua parale, astazi valorind o avere, ei bine, Montague e tocmai opusul: conservator frenetic, de-a dreptul nazist citeodata, cartile sale (chiar cea despre Rembrandt) au succes, stie sa faca bani din nimic si e religios pina-n virful unghiilor. Stiu ca ce am descris pina aici suna a David Lodge de tinerete. Insa nu-n constructie ori in umorul fin sta valoarea cartii, ci-n tragismul celor doua sotii mature, doua femei trecute de 50 de ani care realizeaza, in decursul a 550 de pagini, ca si-au pus vietile in slujba a doi impostori, doi escroci incapabili sa mai vada ceva din frumusetea vietii, doua persoane extrem de diferite de ceea ce fusesera odinioara. Indiscutabil, Kiki Belsey e stilpul plin de farmec ce sustine intreaga structura emotionala a cartii: o negresa superba pe vremuri, inca frumoasa in ciuda quintalelor puse de-a lungul vremii, mindra de sinii si de fundul ei, stiind sa-si manevreze cu umor si abilitate cei trei plozi plus sotul macinat de ura si autocompatimire. O vezi incercind si aproape reusind sa treaca peste faptul ca sotul o inselase cu ocazia unei conferinte, apoi darimata sa afle, accidental, ca nu fusese vorba despre un one night stand, ci despre o legatura cu una dintre prietenele de familie, poeta Claire Malcolm, legatura de vreo trei saptamini. Iar totul culmineaza cu aventura profesorului Howard Belsey cu fiica lui Monty Kipps, o stoarfa de 19 ani…
Smith reuseste sa evite capcanele in care a cazut cu Dinti albi
Punctul de fuga al imaginii e puternica si foarte scurta legatura de prietenie dintre cele doua femei. O legatura infiripata cu greu, tesuta printre orgolii, retineri, adversitati. Doamna Kipps e pe moarte. Moare destul de repede incit sa nu afle ca si aproape-reverendul Kipps si-o trage cu o studenta de culoare, pe care apoi o exmatriculeaza pentru a musamaliza afacerea. Nu va imaginati toate astea ca ducind unilateral catre concluzia „barbatii sint niste porci”… Nu, Smith nu are o teza. Reuseste sa evite capcanele in care a cazut cu Dinti albi. De data aceasta, iti sar in ochi frumusetea constructiei, complexitatea personajelor, naturaletea dialogului, ironia de roman eduardian… Dialogul intens dintre cele doua femei nu e altceva decit o oglinda fidela (spre deosebire de cele doua deformatoare atunci cind femeile sint separate) a imaginii reale a celor doi soti… Un Howard care, cu 30 de ani in urma, isi cucerise sotia fredonindu-i Flautul fermecat sub balcon, incapabil acum sa mai accepte ceva „cultural”, incapabil sa nu-si verse veninul asupra establishmentului, unde inghesuie cam tot, de la Rembrandt la Mozart… Monty Kipps, propovaduind interzicerea homosexualitatii, o accepta cind e vorba despre un bun prieten preot… Si tot asa. Dar e vorba despre doua femei care inghit pina la un punct orice din partea posesorilor unui trecut frumos, trecutul lor. In mod simbolic, discutiile lor sint purtate sub un tablou semnat de celebrul preot voodoo haitian Hector Hyppolite, Maitresse Erzulie, un fel de Venus a razbunarii, patroana a frumusetii vindicative. In acelasi plan simbolic, intr-adevar cele doua femei sint conduse de mina nemiloasa a zeitei: doamna Kipps tainuieste un cancer in faza finala, iar Kiki isi paraseste barbatul pentru a aparea chiar la prima conferinta sustinuta de acesta dupa ani de zile, pentru a-i reteza, prin simpla prezenta, orice forma de discurs. Asa cum o facuse Forster cu aproape 10 ani in urma, Zadie Smith a reusit sa scrie un roman plin de umanism, deopotriva amuzant, profund, dar si slefuit pina la transparenta. Nu as fi vrut sa uit de frumoasa analiza aplicata de profesorul Howard celebrei Lectii de anatomie a profesorului Tulp sau de imaginile ce insotesc Recviemul lui Mozart, pereche peste timp oferita imaginatiei lui Forster cu ocazia ascultarii lui Beethoven. Sint multe de spus in legatura cu acest roman, ar merita citeva pagini numai felul savuros in care Smith descrie politicile culturale de campus, corectitudinea politica si altele asemenea. Dar, deocamdata, cred ca v-am dat o idee…
Zadie Smith, Despre frumusete,
Editura Leda, 2007