Evgheni Vodolazkin este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori ruși contemporani. Cărțile sale au fost nominalizate la cele mai prestigioase premii naționale (câștigând o bună parte dintre acestea), au fost traduse în peste 30 de țări și au avut parte de o receptare foarte bună, atât la nivelul criticii literare, cât și al publicului larg.
În România, romanele sale au fost traduse de Adriana Liciu la Editura Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei (coord. de Denisa Comănescu), și au apărut în perioada 2014-2019. De altfel, autorul a devenit rapid, după Laur, unul dintre cei mai îndrăgiți și citiți autori străini de astăzi la noi, dovadă repetatele sale vizite în țară – prima dată în 2015, la invitația Festivalului Internațional de Literatură și Traducere de la Iași (FILIT), unde am și avut bucuria de a-l cunoaște, iar ultima dată în 2019, oaspete al Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara (FILTM) –, dar și cifrele în care s-au vândut cărțile sale – potrivit declarațiilor editurii, peste 60.000 de exemplare până în prezent. În 2017 a fost distins cu titlul de Doctor Honoris Causa al Universității din București.
Evgheni Vodolazkin s-a născut în 1964 la Kiev. Este doctor în științe filologice, specialist în literatura rusă veche, cercetător la Institutul Literaturii Ruse (Puskinskii Dom) din Sankt-Petersburg, autor al peste o sută de lucrări științifice. Din 2012 este și redactor-șef al revistei „Text și tradiție“, editată de Institutul Literaturii Ruse. În paralel cu prolifica activitate științifică și didactică, a început să scrie literatură. A debutat în 2005 cu Răpirea Europei, căreia i-a urmat, în 2009, romanul Soloviov și Larionov (Humanitas Fiction, 2015), care a fost nominalizat la premiile Andrei Belîi și Bolșaia Kniga (Marea Carte). Trei ani mai târziu a publicat Laur (Humanitas Fiction, 2014), care a devenit „revelația literară a anului 2013 în Rusia“ – dublu câștigător al Premiului Bolșaia Kniga (Premiul întâi și Premiul cititorilor) și al Premiului Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi), nominalizat pe lista scurtă la premiile Naționalnii Bestseller (Bestsellerul Național) și Russkii Buker (Booker Rus). După Laur, i-a apărut romanul Aviatorul (2016, Humanitas Fiction, 2017), care s-a aflat și el pe lista scurtă a principalelor premii literare din Rusia – i-a fost decernat tot un dublu Bolșaia Kniga (Premiul al doilea și Premiul cititorilor). Brisbane este cea mai recentă carte a sa (2018, Humanitas Fiction, 2019). În 2019, a primit Premiul Soljenițîn pentru întreaga operă.
Cărțile dumneavoastră sunt extrem de diferite (chiar și stilistic, deși, desigur, se simte aceeași scriitură în spate). Care e vocea narativă care vi se potrivește cel mai bine?
O întrebare foarte bună, mulțumesc. Cred că fiecare la vremea lor și nici una în mod special, căci nici una nu e a mea. În romane, vocea personală categoric nu trebuie auzită. Scriitorul e cineva care privește, însă nu participă. Îmi ajut eroii de acolo de unde sunt, dar nu mă implic în proces, biografic sau altfel.
Întrebarea precedentă avea legătură și cu calvarul care trebuie să fie să creați ceva atât de diferit de fiecare dată, dar și cu faptul că sunt și scriitori care scriu aceeași carte, din nou și din nou, fie că-și dau sau nu seama.
Categoric. Bănuiesc că nu e rău să ai voci foarte diferite, voci care să nu fie asemănătoare între ele sau ție, ba dimpotrivă. Romanul e un animal extrem de straniu. Cred că de fiecare dată trebuie să fie o cu totul altă lume pe care o descrie. Scriitorul este creația lui Dumnezeu, iar Dumnezeu este creatorul. Și, în felul acesta, scriitorul devine, la rândul său, un mic creator, unul care creează în miniatură, dacă vreți, un univers. Iar acesta trebuie să fie nou de fiecare dată.
Știți, asta mi-a adus aminte de un scriitor foarte talentat din Rusia, al cărui nume nu-l voi preciza. El a scris în urmă cu câțiva ani un roman excelent, absolut minunat. Iar după romanul acesta a publicat, după ceva timp, un altul foarte asemănător – atât de asemănător, încât ai senzația că e același. Împreună, sunt un soi de romane-gemene. Iar asta a fost o greșeală deosebit de gravă, din punctul meu de vedere, i-a distrus ambele romane. Acum încearcă să îmbunătățească situația, să o pună pe seama cenzurii, e amuzant într-un fel.
E ca în bucătărie. Un bucătar bun nu poate pregăti în fiecare zi, cu aceleași ingrediente, ceva nou. Trebuie să schimbe ingredientele, altfel nu poate aduce altceva. Așa și scriitorii. Sunt de părere că trebuie să creezi întotdeauna ceva nou, altfel nu are nici un sens.
Ați spus în repetate rânduri că Laur nu este un roman istoric. Ați afirma același lucru și despre celelalte cărți ale dumneavoastră – de exemplu, despre romanul tradus în limba română imediat după Laur, Soloviov și Larionov, chiar dacă Soloviov este un tânăr istoric, care vorbește în mod repetat despre istorie?
Istoria ocupă un spațiu foarte mare în toate romanele mele, dar și în mintea mea. Rolul ei este foarte important pentru mine, căci sunt istoric, un istoric filolog, fiind profesor de literatură rusă veche. De aceea, în fiecare zi am de-a face cu istoria. Iar istoria mă ajută să îmi dau seama nu numai ce se întâmpla în Evul Mediu, să spunem, ci și ce se întâmplă astăzi, în acest moment. Legile, regulile sunt aceleași, în linii mari. Acesta este motivul pentru care în tot ceea ce scriu este vorba – mai mult sau mai puțin – despre istorie.
Multe dintre declarațiile mele sunt polemice. Spun, de exemplu, că istoria nu are scop, scop poate avea numai o persoană. În Rusia afirmația aceasta a mea a fost privită deseori cu dispreț sau a fost întâmpinată cu agresivitate. Dar istoria chiar nu are un țel. Istoria Rusiei, a Germaniei, a Angliei au scopuri diferite, au vederi contradictorii de cele mai multe ori, dar istoria, ca ansamblu, nu are un scop propriu-zis. Și până și istoria separată a unei țări nu poate fi văzută la fel, căci sunt mulți, mulți oameni, mulți subiecți și multe obiecte ale acestei istorii, iar dorințele tuturor pot fi, de asemenea – și sunt, de cele mai multe ori – contradictorii. Cred că totul depinde de personalitatea fiecăruia, căci numai o persoană are un țel, numai o persoană poate fi consecventă și tot așa.
Tocmai de aceea nu-mi place să descriu istoria, să mă ocup cu evenimentele istorice, ci să descriu istoria unei persoane, istoria unui suflet, vorba lui Lermontov. Ba mai mult, aș spune că istoria unui suflet este cea mai ofertantă, cea mai incitantă, singura descriere pe care merită să o faci.
Poate că acesta este motivul pentru care folosiți în Soloviov și Larionov, de pildă, note de subsol atipice, care pot fi înșelătoare pentru cineva care nu este atent – este vorba de referințe și comentarii ficționale. Poate fi văzută istoria ca ficțiune?
Încă o întrebare foarte bună. De fapt, istoria este, dintr-un anumit punct de vedere, ficțiune. Și știința poate fi văzută ca ficțiune. Notele mele de subsol sunt un soi de aparteu cu cititorul, o încercare de a-l face să zâmbească, modul în care m-am amuzat scriind. Aș putea chiar să spun că râd de mine însumi ca istoric prin ele, că-mi manifest autoironia astfel, iar asta pentru că nu vreau să vorbim despre lucrurile acestea, despre istorie cu încrâncenare, eu nu sunt un om încrâncenat, de altfel. Și, în felul acesta, vreau să le transmit oamenilor și să nu ne luăm prea în serios.
Astăzi, istoria capătă numeroase nuanțe: fie e propagandă, fie e o poveste, fie ceva fantastic și tot așa, în funcție de cine e autorul. În Rusia avem o glumă, spunem că trăim în niște vremuri în care trecutul e imprevizibil. Dacă vom crede că cel mai important lucru nu e istoria, ci istoria sufletului, vom fi mai atenți cu viețile noastre și cu cele ale apropiaților noștri. Pentru mine, în centrul lumii este personalitatea individuală. Și aș spune că filosofia mea e aceea a personalității. Nu-mi place să scriu, să vorbesc despre lucrurile care se află dincolo de granița aceasta a personalității. A fost o vreme, în anii tinereții mele, când căutam asta, când îmi plăcea, de exemplu, să scriu dintr-un unghi politologic, însă nu mai este cazul acum.
Acum sunt sigur că în centrul lumii se află personalitatea. Chiar și anumite catastrofe naturale sau sociale le pot explica nu prin lentila istorică, ci prin personalitate.
De exemplu, sunt sigur că revoluțiile și războaiele nu vin dintr-o necesitate istorică, ci ca rezultat al unei agresivități care crește în sufletul unui om, violență care este în acord cu cea din alți oameni, iar apoi se răspândește în națiuni întregi.
Sunt extrem de multe exemple care susțin asta în istoria Rusiei, foarte multe situații în care nu a fost important cu cine (se) luptau oamenii, ci doar lupta propriu-zisă, să (se) lupte.
Cărțile dumneavoastră sunt și foarte bine documentate, se vede limpede. E posibil ca, în timpul documentării sau al scrierii, cercetătorul să fie tras în lumea cercetată, în universul protagoniștilor pe care-i creează, poate acesta fi contaminat, poate ajunge să trăiască mai mult în lumea pe care o construiește ficțional decât în realitatea sa?
Da, desigur! În Soloviov și Larionov, de exemplu, că tot aminteați de el, am un fel de moto: În orice subiect cercetat, cercetătorul se cercetează, de fapt, pe sine. Este foarte important să înțelegem asta. Tânărul Soloviov documentează viața generalului și, într-un fel, devine acest general și se caută pe sine în el. Pentru un cercetător bun, cred că acest lucru – a merge dincolo de documente, a deveni persoana pe care o cercetezi – e vital. Dacă nu trăiești în viața lui, documentele sunt insuficiente.
Indiferent de timpul cercetat sau al cercetătorului.
Indiferent de timp, într-adevăr. Știți, sunt unul dintre aceia care cred că timpul nu există. Avem posibilitatea de a neglija distanțele temporale care ne despart și să ne atingem inimile peste arcul timpului. În asta cred foarte tare.
Este religia un subiect sensibil în zilele noastre, chiar și în literatură?
Eu simt că nu, nu mai este, cel puțin, pentru că acum religia nu mai este în centrul vieții noastre de zi cu zi ori în mijlocul conștiinței noastre. În perioada antică sau cea a Evului Mediu, de exemplu, da, căci era perioada aceea în care mănăstirile erau așezate în mijlocul lumii, erau centrul culturii, într-un anumit sens, al politicilor domestice și tot așa. Chiar și anumite tipuri de bere, de pildă, au fost inventate în mănăstiri. Acum, însă, mănăstirile nu sunt în centrul vieții. Iar asta nu e rău neapărat, însă, recunosc, mie îmi pare rău că religia nu mai are o influență prea mare în zilele noastre – unul dintre prietenii mei englezi a descris vremurile acestea ca fiind cele ale unei societăți postcreștine; e o expresie care a devenit arhicunoscută și care reflectă adecvat situația de astăzi.
Sigur, acest nou statu-quo are părțile lui pozitive și părțile lui negative. La ce mă refer? De exemplu, situația în care toată lumea trebuie să meargă la biserică nu este una bună – se întâmpla în Evul Mediu, dar nu numai, era cazul Rusiei și în secolul al XIX-lea. Obligația de a face ceva aduce cu sine și tentația respingerii. Toți își fac cruce, dar nu toți se roagă definește cel mai bine religia impusă. Însă acum trăim la polul opus, care nici acesta nu este prielnic, pentru că adevărul nu se află la extreme, ci la mijloc.
Aș spune că secolele XX și XXI sunt erele marilor tentații, tocmai pentru că avem multe invenții tehnologice – telefoane mobile, mașini, avioane și tot așa –, iar ele ascund de noi faptul că nimeni nu a eliminat moartea din ecuație până acum și că marile întrebări, cele pe care și le pun toate religiile (cum a fost lumea creată și pentru ce?), n-au primit încă un răspuns științific.
Din când în când, umanitatea modernă îmi amintește de un gândăcel care merge undeva pe un drum foarte mare, iar acest gândăcel care călătorește crede că știe foarte bine drumul, mașinile care trec, tot ceea ce întâlnește în cale, dar toate acestea sunt infime pe lângă adevăratele dimensiuni ale drumului. Aș spune că principala sarcină a omenirii este să nu uite că suntem aproape nimic și că știința explică 1% sau poate chiar 0,1% din existența noastră. Religia modernă are un sens bine definit, trebuie să ne amintim mereu asta.
Pentru că tot spuneați că timpul nu există, dacă cineva s-ar documenta în ceea ce privește viața dumneavoastră și apoi ar scrie despre dumneavoastră (așa cum dumneavoastră scrieți despre viețile altora), peste un secol sau acum un secol, cine ați vrea să fie, în mod ideal, autorul/ autoarea?
Orice autor din lumea asta?
Da, da.
E o întrebare tare simpatică, mă bucur pentru jocul propus. Însă trebuie să mă gândesc puțin… Poate că Thomas Mann, unul dintre autorii mei preferați, pentru că sunt de părere că el a înțeles (sau înțelege, dacă timpul nu există) totul într-un mod corect, potrivit. Și pentru că este un scriitor foarte, foarte profund. Așa că, da, în situația aceasta extrem de ipotetică, el ar fi categoric alegerea mea.