„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din romanul Cronovizorul de Ștefan Manasia, care va apărea în curând în colecția „ Ego. Proză“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Toamna începuse brutal la intrarea în munți, ploi și ger și nămol prin care umblam încercând să conving pe cineva să mă ieie în gazdă. Dar pentru țăranii adipoși, alcoolizați până la delirium tremens și scurți la vorbă eu nu eram altceva decât o vinitură. Vinitură, am auzit – fără să intuiesc semnificația colosală – în atâtea rânduri: vinitură, morfem pornografic și violent, în tot cazul atât de exact în definirea ardelenilor, pentru care ceilalți, oricât de charismatici și competenți, de creativi și decenți, rămân pe termen nelimitat reduși la stadiul subuman – descalificați deci prin antilogos – de vecini nedoriți. Pur și simplu, de vinitură. Așa că am dormit aproape două săptămâni în clădirea grădiniței din sat. Înainte de a pleca la Turda, unde făcea naveta, educatoarea tânără cu buze mari și țâțe și mai mari îmi înmâna cheile. Eu uneam imediat măsuțele într-un fel de pat pe care citeam sau halucinam febril sau dormeam în frigul casant. Trezindu-mă noaptea să mă piș, am descoperit că șoarecii din clădire căpătaseră curaj. Din curaj sau (mă gândesc acuma) împinși de disperare, urcau fără teamă – gerul cumplit se insinua prin crăpături – să doarmă alături de mine. Directorul școlii mi-a adus o capcană cu clei și așa am prins unul. Pe urmă mi s-a făcut silă (de mine) și milă (de bietul Jerry) și, cât am mai dormit ca Albă-ca-Zăpada, am ascuns capcana într-un loc unde eram sigur că nu ajung rozătoarele. Grădinița avea o chiuvetă la care mă spălam cu puțin înainte ca femeia de serviciu să vină și să aprindă gazul în sobă. Să nu lăsați gazul pornit peste noapte, dom’ profé, conductele sunt vechi, angajații de la Gaz, niște bețivi nepricepuți. Mai bine tremurați un pic decât să vă găsim galben. În zilele următoare, directorul Dombrovschi a găsit altceva. Mai exact, a convins primăria să mă ia până la vară în spațiul frizeriei dezafectate. Frizeria era o simplă căbănuță din lemn, comunistă și pitorească. Dacă eu mă angajez să văruiesc camera, ei îmi trag gaz și montează și sobă din fontă. Orice pentru a nu lua în locație o vinitură. Un sudist. Un mutant. Părea minunat! Am curățat păianjenii și feșele de praf dintre grinzi, am spălat pereții și tavanul. Am măturat firele de păr ale unor generații întregi de ardeleni și probabil simultan am eliminat cadavrele a generații-ntregi de acarieni. La final am văruit de mai multe ori, strat peste strat, fără să-mi fi împrumutat cineva mănuși de cauciuc sau ochelari de protecție. Astea erau un lux pe care nici nu aș fi îndrăznit să-l visez. Așa că mi-am ars cu var pleoapele și urechile, iar încheieturile degetelor îmi deveniseră carne vie. M-am consolat cu ideea că n-am orbit și că rănile trec mai devreme sau mai târziu.
M-am mai ales și cu o eczemă pe care am purtat-o ca un lepros mai bine de un deceniu: treisprezece ani. Era atât de enervantă, încât mă făcea să-mi rod degetele, excrescențele cornoase galben-cafenii, mai urâte ca negii. Dacă stăteam la masă cu cineva, îmi ascundeam precipitat mâinile. La pisoar, evitam să fiu văzut cu penisul în mână, de parcă penisul meu ar fi fost prea mic sau bolnav. Dacă trebuia să ies din casă pentru o întâlnire, dacă trebuia să merg la teatru sau la cinema, îmi ungeam bine degetele cu vaselină salicilată (să-și facă efectul baremi până la sfârșitul spectacolului), dar și cu cremele cele mai scumpe pe care mi se ducea tot salariul. Am trecut de la un dermatolog la altul, din ce în ce mai neîncrezător. Încrezător pentru totdeauna în faptul că nu există pe lume dermatolog sărac. Subconștientul lucrează și eczema, dermatita atopică, s-a strecurat în poemele mele, ca iubita în textele lui Virgil Mazilescu, chiar mult după ce episodul meu pedagogic se va fi-ncheiat. Și, când avea mai puține motive să mă părăsească, când viața devenise superstresantă, când existenZ-ul mă dizolvase-n butoaie zincate pline cu acizi, tocmai ea, eczema care mă isterizase mai mult de un deceniu, a cedat. Ca un organism extraterestru care și-a găsit altă gazdă, dermatita a dispărut (fără urmă) în perioada în care am găsit, în ajunul sărbătorilor de Paște din 2015, în cutia poștală, cererea de divorț. Am izolat cu burete și ziare canaturile umflate ale ferestrelor, ușa din lemn masiv, dar gerul rămânea insuportabil în cabana mea. Heidegger de provincie, îmi spun, Noika connecting people, ca-n reclama modificată subversiv în acei ani. Cacă-te pe viscol în curtea grădiniței, taie poteci în zăpadă și nu uita să închizi robinetul de gaz cu puțin înainte să adormi (citind, pentru întâia oară atunci, prima traducere, și singura fabuloasă, din Casa verde). Pentru că tipii de la Gaz, după ce racordaseră la rețea mica sobă de fontă, mi-au spus că ei în locul meu n-ar risca să adoarmă cu gazul pornit. Atâta-ncredere aveau în manoperă. Și se curățaseră o groază, și în tabăra românilor, și în tabăra ungurilor verzi, adormiți cu gazul pornit.
AUTORUL
Ștefan Manasia (n. 1977, Pitești) este jurnalist cultural, redactor al revistei „Tribuna“. A publicat șase volume de versuri: Amazon și alte poeme (2003), cartea micilor invazii (2008, premiul Manuscriptum pentru poezie, din partea Muzeului Național al Literaturii Române), motocicleta de lemn (2011, premiul Tânărul Scriitor al Anului), Bonobo sau cucerirea spațiului (2013), Cerul senin (2015, premiul pentru poezie al revistei „Observator cultural“) și Gustul cireșelor (2017). Este autorul volumului de eseuri și cronici literare Stabilizator de aromă (2016). În 2008 a inițiat, la Cluj, Clubul de Lectură „Nepotu’ lui Thoreau“ (alături de Szántai János și François Bréda), cea mai importantă comunitate literară din Transilvania. Poemele sale sunt traduse în engleză, ebraică, franceză, germană, maghiară, neerlandeză. Cronovizorul reprezintă debutul în proză al autorului.
CARTEA
Fa Ying, pescăriță thailandeză, își începe călătoria spirituală prin lunca unui fluviu muribund. Ariel Jolie este o regină aztecă: ea aleargă să cunoască gloria tocmai la Budapesta, capitala mondială a filmelor XXX. Iar Edi este un băiețel atipic din stirpea inițiatorilor: într-un orășel din est vede Idi i smotri la cinema și are „revelația“, cam în același timp cu Bruno Farhadi, starul grunge din Seattle, care se luptă cu depresia și cu impulsul suicidal. Despre toate astea scrie un bărbat divorțat, retras într-un buncăr cu plante și pești tropicali, ca tânărul din Twin Peaks în sera cu orhidee…