„Timpul are un sens profund, dar unul trecător, ca viețile noastre. Doar eternitatea e atemporală“ spune compozitorul a cărui muzică e asociată astăzi cu spiritualitatea. Pe 11 septembrie 2020, cel mai cunoscut estonian de pe planetă și cel mai cântat compozitor în viață a împlinit 85 de ani.
Nu cred să existe meloman căruia numele Arvo Pärt să nu-i spună nimic. Fratres, Für Alina, Tabula Rasa sau Credo sunt doar câteva dintre compozițiile celebre ale muzicianului născut pe 11 septembrie 1935 la Paide, în Estonia. Predominant corală, cu text, muzica lui a fost deseori descrisă ca o rugăciune în care cuvintele au rol principal. Nu doar rugăciune: compozițiile lui Pärt se adresează și celor care nu se roagă, atingând adânc resorturi sensibile ființei umane, dincolo de religie sau cultură.
Chiar dacă e un ortodox practicant, Arvo Pärt folosește în muzica sa trăsături comune unei arte care poate să unească și care, ca într-o liturghie, pune întotdeauna probleme. „Prin muzică putem fi toți împreună“, spune omul care se simte mai acasă într-o mănăstire decât într-o sală de concerte. „Dacă vrei să înțelegi muzica mea trebuie să o asculți, iar dacă vrei să-mi înțelegi filosofia poți să-i citești pe oricare dintre Părinții Bisericii.“
Nu-i place să vorbească despre sine: „Îmi pare rău, nu pot să vă ajut cu cuvintele, sunt un compozitor care se exprimă prin sunete“ spune atunci când i se solicită interviuri. E un om smerit și muncitor, „un Bach al zilelor noastre“ cum l-a descris confratele său compozitor Steve Reich, care își descrie muzica drept antagonism între păcatul personal și iertarea divină, subiectiv versus obiectiv, durere versus mângâiere, o dualitate pe care într-un interviu celebru din 1997 celebra cântăreață Björk o compara cu relația dintre Pinocchio și Jiminy Cricket (!).
Pärt e un trăitor autentic al credinței, între lectura filocaliilor și compoziții despre Sfântul Siluan Atonitul, casele de discuri îl plasează în cataloagele lor la rubrica „muzică sacră“, iar mulți dintre pasionații de muzică clasică îl identifică drept un creator de muzică „spirituală“, orice ar însemna acest cuvânt. Între cei convinși că muzica estonianului e oglindă a dumnezeirii – există un studiu foarte serios realizat de cercetători de la Universitatea teologică australiană St. Pauls care demonstrează „oglindirea“, în baza unui instrument hermeneutic extras din metoda muzicologului francez Jean-Jacques Nattiez – și agnosticii care nu gustă deloc creația acestuia, transcendența operei sale vorbește de la sine.
Și chiar dacă, în general, creația acestuia e identificată drept „spirituală“ iar nu „religioasă“, întrebarea de căpătâi care se pune, bineînțeles că nu din perspectiva corectitudinii politice a dublei măsuri, e alta: de ce muzica sa e astăzi atât de ascultată? De ce oameni care refuză instinctual orice trimitere la creștinism, la rugăciune, iertarea păcatelor sau viața de după moarte rămân atât de seduși de muzica-rugăciune prin care Pärt le vorbește în compozițiile sale? Răspunsul îl are doar bunul Dumnezeu, asta dacă îi admitem existența.
Creația și „sfântul minimalism“
Există bineînțeles și mulți care nu gustă muzica-rugăciune a lui Pärt, reproșându-i prea marea simplitate în peisajul contemporan, care ar provoca doar o simplă reacție senzorială imediată, contrar celor care apreciază chiar această atmosfera de liniște și meditație comunicată instantaneu. E inclus deseori, alături de John Tavener și Henryk Gorecki, în așa numitul „holy minimalism“, curent care privilegiază reveriile simplității tonale, prea sentimentală pentru haosul secolului 21, care conform „specialiștilor“ ar trebui redat prin alte tehnici de limbaj.
În fapt, stilul lui Pärt, cea mai cunoscută parte a creației sale scrise în anii ’70 după un moment de cotitură a limbajului muzical personal, are o geneză mult mai complexă, chiar surprinzătoare: în anii studenției la conservatorul din Tallinn, absolvit în 1963 la clasa compozitorului Heino Eller, trece printr-o etapă neoclasică după care va aborda tehnica serială în Nekrolog (1960), o lucrare disonantă de intensitate expresionistă dedicată victimelor Holocaustului, cotată drept prima lucrare serială din Estonia și care poate șoca serios pe oricine cunoaște doar lucrările recente. În același siaj al avangardismului va combina tehnica colajului cu serialismul în Perpetuum Mobile (1963) dedicat lui Luigi Nono la Festivalul Muzicii Contemporane de la Varșovia sau Simfonia I Polifonica (1964), atrăgând atenția vesticilor, dar și a culturnicilor sovietelor.
https://www.youtube.com/watch?v=_ggN9Ylld88
Îndrăgostit de Bach, va combina elemente moderne și originale cu celebrul motiv B-A-C-H în Concertul pentru violoncel Pro et Contra și Simfonia a II-a (1966), dar momentul de cotitură intervine în Credo (1968), o lucrare care a trecut de cenzură doar pentru că dirijorul Neeme Järvi a ținut la secret partitura care combina trei lumi, jocurile de copii ale avangardei, puritatea tonală cu un citat simbol din Preludiul în do major al Clavecinului bine temperat și textul sacru. „Am simțit că am întors o pagină importantă în viața mea“, spune compozitorul care a plecat în exil imediat după premiera de la Tallin; lucrarea, interzisă de autoritățile furioase, era în același timp o despărțire protest de spațiul sovietic și dodecafonism.
În Germania compune doar muzică pentru filme documentare și de animație, pentru că se cufundă în studiul textelor sacre și a muzicii vechi, doar Simfonia a III-a (1971) fiind o creație importantă a acestei perioade care mixează cântarea gregoriană și polifonia renascentistă într-o simplitate armonică derivată din căutările unui veritabil credincios. Această lucrare e punctul zero al căutărilor unui nou limbaj, o explorare care a durat pe întreaga perioadă de opt ani a exilului.
Tintinabuli
În 1976 scrie Für Alina, o miniatură pentru pian de doar două minute în care va folosi pentru prima data tehnica „tintinnabuli“ (clopoței), metodă componistică bazată pe trei sunete ale unui acord consonant în mers treptat, un principiu conform căreia tintinnabuli este voință și lege divină, iar melodia cu sunete străine de acord reprezintă căutările omenești.
Aceasta este sămânță limbajului muzical Arvo Pärt, o limitare minimalistă a universului sonor, în care Pärt compune și astăzi, tintinnabuli numărând cele mai iubite creații ale sale: Tabula Rasa (1977) lucrare cult, o „declarație de tăcere“, Summa (1977) pentru cor a cappella orchestrată pentru orchestră de coarde în 1991, Spiegel im Spiegel (1978), Fratres (1980), varianta originală pentru vioară și pian fiind cântată în premieră de Gidon și Elena Kremer la Salzburger Festspiele, și Cantus in Memoriam Benjamin Britten (1980). Dintre lucrările recente ar trebui ascultate Kanon pokajanen (1997), Lamentate (2002) pentru pian și orchestră simfonică, un omagiu sculpturii Marsyas de Anish Kapoor, Adam’s Lament (2009) pentru cor mixt și orchestră de coarde sau Prayer (2018) pentru cor și orchestră, un extras orchestrat din Canonul de pocăință.
Finale
Arvo Pärt e astăzi un compozitor cetățean al lumii, un om modest căruia i se comisionează mai multe creații decât poate scrie. Compozitorul care, la fel ca Bach, își reorchestrează și rearanjează multe dintre lucrările originale, a fost distins de două ori cu Grammy și este onorat cu premii și ordine de excelență în întreaga lume – chiar și România i-a acordat în 2015, prin președintele Iohannis, Meritul Cultural în grad de ofițer.
Pe 11 septembrie 2020, la împlinirea vârstei de 80 de ani, la biserica Sfântul Ioan din Tallin, Estonian Philharmonic Chamber Choir și Tallinn Chamber Orchestra l-au omagiat într-un concert aniversar dirijat de prietenul său Tõnu Kaljuste, în cadrul căruia s-a cântat și premiera la Cecilia, vergine romana, una dintre cele mai recente compoziții ale lui Pärt. Lamentate, cel mai recent disc cu creațiile sale, a apărut pe 2 septembrie, înregistrări cu tânăra pianistă Onutė Gražinytė și Lithuanian National Symphony Orchestra dirijată de Modestas Pitrėnas, un album pe care îl puteți asculta aici:
Muzica lui Arvo Pärt e una specială. Ea ar trebui ascultată, așa cum trebuie ascultată toată muzica contemporană, dincolo de adversități și prejudecăți născute din ignoranță. Un ultim argument, prin chiar cuvintele compozitorului, într-un fragment din filmul documentar The Lost Paradise (2015):
Muzica e prietena mea… înțelegătoare, limpede, iertătoare, mângâietoare. Un ștergar pentru a usca lacrimile tristeții. Un izvor al lacrimilor de fericire. Eliberare și zbor. Dar de asemenea și un spin dureros în carne și suflet.
https://www.youtube.com/watch?v=VdNvEYKi4ag