Lumea văzută de sus. O librărie în Berlin, romanul nonfiction semnat de Françoise Frenkel, o poloneză care a ținut o librărie franceză în Berlin înaintea celui de-al Doilea Război Mondial și care, refugiată în Franța, a evadat de aici spectaculos în Elveția (volumul a apărut recent în română), are mai puțină atmosferă decât un film de ficțiune despre acea perioadă. Să zicem Dunkirk (2017), cel mai bun film al lui Christopher Nolan, cineast inegal și egolatru al cărui așteptat Tenet (în curând și la noi) pare să fie, din spusele criticilor străini, un mare ghiveci.
Sau mai multă atmosferă găsești într-un articol de ziar din vremea respectivă. Cotidianul „Le Monde“ îți permite, dacă îți faci cont (și poți să-ți faci doar pe o lună, cu un euro) să îi consulți online întreaga arhivă. Poți afla, astfel, dintr-un articol apărut în 29 decembrie 1944, care erau marotele lingvistice ale vremii – Expresii la modă, se intitulează textul. Cică imediat după Primul Război Mondial lumea era înnebunită după adjectivul formidable, în vreme ce un sfert de secol mai târziu oamenii vorbeau cu Il me semble… (Mi se pare…), termen „banal“, susține articolul, sau mai degrabă „finul și distinsul“ J’ai l’impression (Am impresia…). În aceeași perioadă, lumea se dădea în vânt după J’ai compris (Am înțeles) și D’accord, în vreme ce C’est entendu (Ne-am înțeles) nu mai prea era folosit. Dacă Nolan ar fi introdus și francezi în Dunkirk, aceștia ar fi trebuit să vorbească la fel ca mai sus.
Călătorii în trecut, sau nu în trecut – căci, dacă trecutul, prezentul și viitorul există în același timp, le putem accesa (ca să vorbim ca în 2021) prin simple detalii, simple declanșatoare. De pildă, dacă vizitezi locuința din Chausseestraße 125 Berlin, ultima unde Bertold Brecht a locuit împreună cu soția sa, Helene Weigel, probabil că nu vei fi lovit cu leuca-n cap decât atunci când, deșurubând un flacon cu parfum de pe o farfurioară, vei constata că încă are miros și că prin miros aproape îi poți vedea pe Brecht și Weigel vii. Sau din frumoasa carte a Simonei Popescu, Clava. Critificțiune cu Gellu Naum (2004) vei afla că Gellu Naum a fost emoționat până la lacrimi la vederea unor hârtii cu scrisul lui Georg Trakl din casa memorială Trakl pe care a vizitat-o în Salzburg, casă unde orice alt lucru i s-a părut banal. Naum îl citise pe Trakl dintr-un impuls inexplicabil, fără a ști că urma să-i vadă casa și fiind conștient că fac parte din familii poetice diferite. Cine poate ști cum se realizează atingerile astea, cine le regizează și când? Probabil că ele sunt printre lucrurile pe care e „mai bine să le lăsăm încurcate“, cum spunea Gellu Naum.
„Călătoriile aduc puterea și iubirea înapoi în viața ta. Dacă nu poți merge undeva, atunci mișcă-te prin culoarele sinelui. Ele sunt ca niște raze de lumină mereu schimbătoare, și tu te schimbi explorându-le“, scria Rumi. Bine de știut în vreme de pandemie, când se dezvoltă alte simțuri decât cele pe care le avem și nu le putem folosi, și cu ele explorăm alte geografii.
În rubrica de săptămâna trecută era cât pe ce să strecor un fragment dintr-un poem (As The Poems Go) de Charles Bukowski, dar acum copiez poemul cu totul fără să-l masacrez traducându-l. E și el o privire de sus asupra lumii, dar și una de jos – ca toate poemele lui Bukowski.
as the poems go into the thousands you
realize that you’ve created very
little.
it comes down to the rain, the sunlight,
the traffic, the nights and the days of the
years, the faces.
leaving this will be easier than living
it, typing one more line now as
a man plays a piano through the radio,
the best writers have said very
little
and the worst,
far too much.
Ca și Gellu Naum, Bukowski credea în individualitate, considera că artistul trebuia să-și vadă de treaba lui, indiferent la mode, cluburi și asociații. „Masele se înșală întotdeauna. Înțelepciunea face tot ce gloata nu face. Tot ce trebuie făcut e să răstorni totalitatea cunoașterii lor și vei obține paradisul pe care ei îl caută. Iată care e înțelepciunea de bază: în orice direcție vezi că o ia gloata, tu să fugi în direcția opusă“, zicea la un moment dat Bukowski.
Dintre cineaști, îi plăceau John Cassavetes și Akira Kurosawa, iar unul din filmele lui preferate era The Lost Weekend (de Billy Wilder, 1945), unde Ray Milland juca un scriitor alcoolic. A avut ghinionul ca singurul film de ficțiune în care a fost implicat, autobiograficul Barfly (de Barbet Schroeder, 1987), pentru care a scris scenariul, să-l lase cu un gust amar. Nu i-a plăcut nici cum l-a interpretat Mickey Rourke.
Și legat de poemul de mai sus, iată ce mai zicea Bukowski: „Cred că majoritatea oamenilor văd prea multe filme. Criticii, cu siguranță. Când spun că un film e grozav, ei vor să spună că e grozav în comparație cu alte filme pe care le-au văzut. Și-au pierdut privirea de ansamblu. Sunt înghesuiți de tot mai multe filme noi. Pur și simplu, nu mai judecă, sunt pierduți. Au uitat ce pute într-adevăr, adică aproape tot ce văd“.