Ai nostri ca ai nostri: un pian dezacordat isi traieste batrinetile la ambasada pragheza si, ascultind odata acompaniamentul unei soprane prea binevoitoare, am jurat sa nu mai calc la nici un asa-numit concert. Am mai fost totusi la unul, in sala imprumutata, tot binevoitor, de institutul maghiar, dar invitatul roman, un tinar incepator in ale viorii, si acordurile lui aproximative m-au descurajat pentru a doua oara. Oare Praga muzicala sa nu merite mai mult ca imagine a culturii muzicale a Romaniei?
Acestea fiind zise, ma bucur ca intotdeauna sa citesc ecouri in presa la prestatiile artistilor romani din strainatate, sub egida sau nu a Institutelor culturale. Londonezii au, se pare, mai mult noroc decit praghezii, iar recitalul unei pianiste de calitatea Luizei Borac nu a trecut neobservat, chiar daca nu s-a desfasurat la Wigmore Hall.
Evan Dickerson, un muzicolog cistigat pentru cauza lui Enescu si a muzicienilor romani, scrie intr-o substantiala cronica a recitalului ca evenimentul a demonstrat in mod repetat „profunzimea simtirii si muzicalitatea innascuta” proprii interpretarilor Luizei Borac. „Aplomb izbitor”, „integritate a interpretarii”, „emotia ei domnind, in contrast cu nobletea sunetului in partea pentru mina stinga” sint doar citeva dintre observatiile stirnite criticului de interpretarea celor 12 studii, op. 10 de Chopin. Aceleasi elogii, plus „claritatea naturala, lipsita de efort” a interpretarii, ii sint aduse pianistei pentru cea de a doua suita pentru pian de George Enescu, datind din 1901. Al doilea set de 12 studii de Chopin, op. 25, noteaza Evan Dickerson, este mai conventional decit cele precedente, dar „sub mina Luizei Borac rutina nu exista, iar ea ridica aceste «piese-exercitii» la tarimul pe care l-a dorit Chopin”. Ultima parte a programului, aranjamentul facut de Enescu primei rapsodii romane, este si ea cotata ca succes, Luiza Borac evitind „exagerarea piesei in termeni de volum sau fortarea neplacuta in schimbarile de tempo”.
Cronica lui Evan Dickerson a aparut in „Musical Pointers”, o revista publicata pe web, din 2002, si care, ca si „Seen and Heard International”, are ca program editorial recenzarea evenimentelor muzicale live si a discurilor din intreaga lume. Recitalul Luizei Borac s-a desfasurat sub egida Societatii Enescu din Londra la Institutul Cultural Roman.
Presa muzicala tiparita inregistreaza si discuta un alt eveniment in lumea londoneza, aparitia pe disc, la casa EMI Classics, a integralei cvartetelor de coarde de Bartok, interpretate de Cvartetul Belcea. Ultimul numar al revistei britanice „Gramophone” (mai 2008) declara CD-ul Belcea disc al lunii, preferinta editorului. Criticul David Fanning isi indeamna cititorii: „incercati, practic, fiecare miscare, revelind, asa cum o fac Belcea, interactiunea liniilor, ce iese nevatamata, chiar in pasaje ce la altii par doar multumitoare”. Celelalte interpretari luate ca punct de referinta si comparatie sint versiunile cvartetelor Emerson, Lindsay, Takacs si Hungarian. Belcea acorda o importanta imensa calitatii si intensitatii sunetului, se noteaza in „Gramophone”. „Inainte de a ma preda in fata fortei acestor interpretari – scrie criticul pasionat, evident, de Bartok – m-am intrebat daca in ele vor exista suficient dangat si insufletire populara, suficienta salbaticie si ciudatenie, suficient alean fierbinte”. Raspunsul este pentru el, desigur, pozitiv, versiunea Belcea fiind apreciata, in raport cu cea Emerson, „infinit mai imaginativa si emotionanta; …pe scurt, Belcea sint rivali mai mult decit valorosi la tot ce exista mai bun pe disc”.
De partea franceza a Canalului Minecii, in lunarul „Classica-Repertoire”, performanta cvartetului Belcea capata doar nota 7, echivalentul unui disc foarte bun si atit. Revista este cunoscuta prin spiritul ei iconoclast dar, dincolo de nota rezervata capatata, criticul Stephane Friederich nu isi ascunde laudele. Pentru el, versiunea Belcea este de o „mare lizibilitate arhitectonica”, iar cvartetul Corinei Belcea are o „sonoritatate tipizata, proprie”. Ceea ce il deranjeaza si il seduce in acelasi timp ar fi „distanta pe care o iau muzicienii fata de materialul original al scrierii lui Bartok”. Altfel spus, in opinia lui, o lectura moderna, intelectuala, eliminind culorile prea marcate ale influentei muzicii populare, cu predilectie din scherzouri. Abordarea s-ar apropia de cea aleasa in trecut de Julliard, in prima lor versiune, din 1950 si de Cvartetul Tokyo (1993).
Cu un ochi spre alte versiuni devenite istorice, criticul francez incheie dubitativ, intrebindu-se daca cvartetul Belcea nu ar fi trebuit sa mai astepte inainte de a inregistra integrala Bartok, sugerind ca nu a atins „maturitatea si echilibrul” ce caracterizeaza interpretarile clasice semnate de Alban Berg, Parkanyi, Vegh sau Cvartetul Ungar. Nu sint convins ca are dreptate, dar merita, poate, sa li se ureze instrumentistilor cvartetului Belcea aceeasi longevitate creatoare pe care au dovedit-o Julliard si Vegh, care au inregistrat versiuni Bartok diferite, la 30 de ani distanta.