Interviu  -  Dan Burcea  -  

Laure Hinckel este traducătoare de limbă franceză, specializată în literatura română. După studii de jurnalism la Tours, colaborează la diferite publicații din Franța și lucrează ca reporter în România. Pe lista sa de traduceri din literatura română figurează autori cum ar fi Camil Pe­trescu, Emil Cioran, Eugen Barbu, Ștefan Agopian, Matei Vișniec, Andrei Pleșu, Simona Sora și Mircea Cărtărescu. Apariția anul acesta a traducerii romanului Solenoid de Mircea Cărtărescu i-a adus omagiile unanime ale criticii care au considerat această versiune drept „uimitoare“.

Permiteți-mi să încep cu o întrebare care mi se pare cât se poate de evidentă: ce rol joacă România în viața dumneavoastră personală și profesională? Care a fost prima dumneavoastră întâlnire cu țara noastră?

Cum să descriu ceea ce a devenit o parte integrantă din sufletul meu? Întrebarea dumneavoastră evocă o limbă nouă, deci un nou strat adăugat la rădăcina sim­țirilor mele. După o imersiune în limba română la vârsta de 22 de ani, am pus pe tulpina sufletului meu un altoi despre care nu știam dacă se va prinde sau nu. Acesta a prins fără doar și poate, reușind astfel să-mi măresc de două ori aria sensibilității. Așa analizez și percep eu lucrurile astăzi, după 30 de ani. Nu mi-am imaginat nimic din toate acestea atunci când mi-am întrerupt contractul de muncă de ziaristă la „Berry Républicain“ în noiembrie 1990, nici când am plecat o lună mai târziu pentru prima oară spre România, traversând în tren o Europă în plină restructurare politică. Am stat în România două luni, care au fost pentru mine două luni formatoare.

Ați lucrat ca reporter pentru diferite ziare franceze și ați publicat sute de articole despre România. Ce subiecte tratau ele și ce impresie aveți astăzi asupra acestor articole?

Motivele primei mele vizite în România au fost într-adevăr profesionale. Ca tânără jurnalistă voiam să lucrez pentru ziarele naționale. Să fac reportaje. Bazele activității mele în această țară le-am pus în 1990: învățând limba, mai bine zis însușindu-mi bazele conversației curente, stabilindu-mi contacte, făcând primele fotografii și primele reportaje pe care le-am propus apoi spre publicare în Franța. După aceasta, am revenit în 1992, dată la care m-am stabilit la Bucu­rești ca jurnalistă. Am lucrat mai ales pentru ziarele „La Croix“ și „Evénement du Jeudi“. Am scris despre tot felul de subiecte, politice și sociale. Mi se întâmplă une­ori să deschid dosarele unde sunt decupate și aranjate aceste articole. O fac mai ales atunci când copiii mei îmi pun întrebări despre unele evenimente. Realitatea cuprinsă în publicistica scrisă atunci este departe de actualitatea de azi. Unele din aceste reportaje au căpătat valoare documentară.

Cum ați învățat limba română? În ciuda latinității sale, învățarea ei nu este atât de simplă. A fost și cazul dumneavoastră?

În ce privește mecanismele ei, am reușit să mi le însușesc foarte repede. Am învățat pe de rost principalele conjugări la un număr important de verbe, ceea ce a fost de ajuns să îmi confere mobilitatea necesară pentru învățarea vocabularului în viața de zi cu zi (amintesc faptul ca m-am rupt to­tal de francezii mei și am stat numai printre români). În învă­țarea limbii (cel puțin a limbii române), eu văd verbele ca pe niște rotule magnetizate; ele servesc atât la articularea gândirii, cât și la aglomerarea unor noțiuni diferite. Este modul prin care am reu­șit repede să mă exprim. Este evident că mi-a fost de ajutor, pentru mine, ca franțuzoaică, caracterul latin al limbii române, știam italiana și făcusem și un pic de latină, ca orice elev de colegiu din vremea aceea.

În 2000 reveniți în Franța și începeți să lucrați ca traducătoare literară pe domeniul românesc. Care au fost motivațiile și în ce moment ați simțit că erați pregătită pentru o asemenea aventură? Am putea să folosim termenul de „aventură“ pentru ce ați trăit atunci?

Prima mea motivație a fost do­rința de a împărtăși cu ceilalți ceea ce eu însămi descoperisem. Îmi era imposibil să păstrez doar pentru mine asemenea lucruri minunate. Ignoram la vremea aceea nevoia mea de a mă expri­ma, nici nu știam că alegerile literare până la cea legată de opțiunea pentru un cuvânt în dauna altuia erau modalități de expresie. Aven­tura de care vorbiți o trăiesc în salturi succesive. Ea este întruchipată prin deciziile pe care le iau, care sunt toate momente de inspirație, cum ar fi de exemplu prima frază tradusă într-un caiet cu spirală, în primăvara anului 2001. Mă gândesc și la impulsul de a pune mâna pe telefon pentru a propune un text unui editor sau de a mă adresa lui Jacqueline Chambon, cu ocazia unui târg de carte, și de a-i vorbi despre cartea unui filosof.

Care sunt, după dumneavoastră, calitățile necesare unui traducător de literatură străină?

Să fie un cititor pasionat. Nu poți să scrii o traducere bună (țin mult la acest fel de a mă exprima: scriu o traducere) dacă nu ești un mare cititor. Lipsa de cultură te-ar împiedica să sesizezi profunzimea textului pe care-l traduci. Traducătorul literar este, după părerea mea, cel care percepe toate dimensiunile unui text. Nu degeaba scriitorii spun ei înșiși despre traducătorii lor că aceștia sunt cei care-i cunosc cel mai bine. Traducătorul cunoaște mai bine textul unui autor decât el însuși.

Care sunt constrângerile unei asemenea activități și ce disciplină impunea aceasta?

Ca orice muncă exersată contra unei remunerații, cea de traducător impune respectul relațiilor pre­văzute prin contract. Dacă vorbim însă de disciplină personală, da, este nevoie de așa ceva, căci nu trebuie să contezi pe struc­turarea programului de zi la birou pe ordinele unui maistru sau șef de serviciu pentru a-ți organiza ziua de muncă. Disciplina traducătorului ține poate de o al­tă ordine, ea ține de calitatea distanței dintre ideea exprimată prin cuvintele originale și rezultatul obținut prin traducere. Cum poate fi calificat acest interval dintre original și traducere? Personal, îl văd ca pe un spațiu dansat, ordonat prin res­pirație și prin tempoul dat de mișcarea picioarelor. Este locul în care se manifestă fără nici o îndoială disciplina. În observarea și înțelegerea acestui spațiu dintre cele două limbi: ceea ce facem cu acest interval, ceea ce punem în el, rezultatele alegerilor noastre pune la îndemâna cititorului ceea ce poa­te vedea cu proprii ochi și percepe ca rezonanță în ființa lui. Disciplina în traducere înseamnă să urmezi, cu o sensibilitate mereu trează, evoluția picioarelor pe o pagină pentru a reacționa la miș­cările false, pentru a sesiza contratimpul, pentru a consemna spațiul prea vag, prea laș, dimpotrivă, pentru a deznoda și nodul strâns prea tare. Acestea sunt principalele capcane pe care trebuie să le eviți în traducere: contrasensul, contraritmul, sensul neclar și calcul lingvistic.

Ce bucurii oferă ea în schimb pentru traducător? Și când? După terminarea traducerii, în plin efort, în fața fiecărei fraze, transferând frumusețea într-o nouă limbă în care va continua să existe?

E mai întâi bucuria de a avea o muncă ce comportă un început, căreia îi pot percepe viitorul imediat (fraza următoare, paginile de mâine, așa cum sticlarul se poate gândi la piesele pe care le va sufla a doua zi) și a cărei progres este întrețesută în propria-mi viață. E un fel de bucurie rece, aș spune, care n-are nimic de-a face cu ex­citația tâmpă, dar care corespun­de pe deplin cu sentimentul profund iluminant (și deci purtător de bucurie) că, lucrând, te găsești într-un spațiu pe care-l ocupi pe deplin și în mod justificat, sim­țindu-te la locul tău – dar în plină mișcare.

Într-un interviu pe care scriitorul Sorj Chalandon mi l-a acordat cu ocazia traducerii cărții sale Al patrulea zid, acesta îmi spunea: „A traduce o carte înseamnă a o proteja. A-i oferi un alt pământ, un alt popor, o altă viață“. Sunteți de acord cu această afirmație? Ce sens are aceasta în lumina experienței dumneavoastră?

Cred că nu toți autorii ar fi de acord cu această afirmație, cu toate că aceasta e frumoasă. A vedea una din cărțile sale tradusă (căci el vorbește din punctul de vedere al autorului) înseamnă a o expune, a accepta de a o lăsa la vârsta adul­tă, a da dovadă de renunțare, căci va fi imposibil să controlezi toate versiunile textului pe care l-ai scris. Din punctul de vedere al traducătorului, considerând în ace­lași timp cartea în devenirea ei temporală, bineînțeles, traducerea reprezintă o șansă de supra­viețuire. Dacă am imagina o li­te­­ratură care ar dispărea brusc și din care n-ar rămâne decât traducerile, am putea oare considera că această literatură ar fi complet protejată prin traduceri? Nu cred, căci ar fi imposibil să recreezi cuvântul original retraducând în sens invers traducerile. Am ajun­ge la altceva. Nimeni nu deține măsura intervalelor pe care traducătorul le-a insuflat între original și traducerea sa. Vreau să spun că, dacă nu dispui de toate aceste chei unice, nu poți proceda la operația inversă. Ceea ce su­praviețuiește „într-un alt pământ, într-un alt popor, într-o altă viață“ este o altă carte, trebuie spus clar, chiar dacă traducerea este foarte, foarte precisă și foarte fidelă – și poate chiar fiindcă ea este fidelă ideii, imaginii, metaforei –, ea este foarte „altfel“ și meritând pe deplin numele de traducere.

De unde provine admirația dumneavoastră pentru Mircea Cărtărescu, din romanele căruia ați tradus deja Orbitor – Aripa dreaptă (cu titlul francez Aripa tatuată), De ce iubim femeile, Solenoid?

Mircea Cărtărescu dezvoltă, des­fășoară încă de la debuturile sale o operă de o anvergură excep­țională prin profunzime și prin miză, care vizează o tentativă de înțelegere totală a destinului uman. Spun „totală“ fiindcă toate dimensiunile percepției – spa­țială, temporală și senzitivă, intuitivă – sunt explorate și descrise cu o mare plasticitate pe parcursul cărților și poemelor sale. De asemenea, opera acestui scriitor scoate în lumină Ființa umană condiționată de istoria română. Exemplele sunt numeroase. Copiii, adolescenții, tinerii formează galerii de personaje care continuă să vibreze multă vreme în memoria cititorului. Ele prind viață în toate cărțile acestui autor, de la Orbitor la povestirile ușoare publicate în De ce iubim femeile, la Melancolia și la Solenoid. Uimitoare personaje de mame, încărcate de simboluri și de mărci fizice traversează Istoria și fluviile, purtând cu ele povestiri colorate și însângerate, făcând să se nască mitologii complete, aflân­du-se la originea unor noi socie­tăți, sunt în același timp personaje domestice cu visuri uimitoare pe fundal de bucătării mirosind a prăjeală și de piețe de unde se întorc cu cumpărături în coșuri care le taie mâinile de greutate. Tații sunt deseori fantomatici și țepeni, ca niște efigii în uniformă, în afară de extraordinarul episod din Orbitor III în care tatăl, ca alți tați în acel timp, dă foc carnetului de partid pe balconul blocului, într-o scenă de mare sensibilitate. Nu am avut nevoie să resimt apri­ori vreo admira­ție pentru acest autor: ope­ra sa este admirabilă.

Pentru a reveni la Solenoid, putem vorbi de o experiență excepțională?

Fiecare traducere este o expe­ri­ență excepțională. Unele din ele, cum ar fi Sara de Ștefan Agopian, merită acest nume fiindcă publicarea ei a reprezentat o victorie împotriva adversității și pentru că este vorba de o operă foarte frumoasă, foarte originală, pe care continui să sper că o voi putea traduce integral. Altele, ca Matei Bru­nul de Lucian Dan Teodorovici, pentru că acest roman este de o incredibilă justețe și de o in­venție romanescă admirabilă, axată pe ceea ce reprezintă centrul de gra­vitație al ființei umane într-o si­tuație sau alta (și, în cazul aces­ta, este vorba de situații limită în lagărele de muncă, în închisori).

Fiecare traducere este pentru mine o experiență excepțională, pentru că implicarea mea este totală, că toată ființa mea trece prin filtrul textului, dacă nu cumva este invers. Este de altfel cât se poate de evident că fiecare clipă din viața noastră este excepțio­nală, fiind unică, irepetabilă. Ex­pe­riența traducerii Solenoidului comportă unele aspecte particulare, pe care îți face plăcere să le subliniezi ca să te laude ceilalți, dar care nu sunt definitorii: cartea este amplă, durata de lucru a traducerii a fost deci pe măsură. Aș fi putut să ating același număr de pagini în timpul anului traducând trei sau patru cărți diferite. Ceea ce este însă deosebit în această carte ține exclusiv de faptul că avem de a face cu o capodoperă. Și asta însemnă tot.

Ați dedicat traducerii acestei cărți un jurnal pasionant care ar putea face obiectul unei discuții de sine stătătoare asupra a ceea ce am putea numi „aventura Solenoidului“, care a durat 10 luni și 22 de zile. Care este originea și care sunt motivațiile acestui jurnal ?

Vă mulțumesc mult pentru apreciere. Ceea ce a plăcut foarte mult, am impresia, este caracterul nemediat și adevărat al întrebărilor pe care mi le puneam în timpul traducerii. Nu teoretizez, îmi exprim îndoielile. Mă întreb, ezit, mă bâlbâi. Uneori, povestesc că nu găsesc imediat soluția, că ea vine deseori de o manieră uimitoare, dimineața când mă trezesc sau făcând altceva. Ne place totdeauna să ne aplecăm asupra muncii altora, să ne prefacem într-un șori­cel stând într-un colț pentru a observa cum arată atelierul unui creator sau al unui meșteșugar.

Jurnalul s-a născut încă de la prima pagină, din prima zi a traducerii, când am început să notez, uneori pe hârtie, alteori într-un notepad, fragmente de întrebări și de multe ori versiuni ale unor fraze. Am dorit încă de la început să păstrez urme ale gândirii mele pe parcursul scrisului. Voiam să consemnez un pic din fenomenologia actului traducerii, ceea ce este foarte dificil, căci, cu toate că lucrezi pe hârtie, cum poți ști mai târziu care a fost prima ștersă­tură, când ai adăugat cuvântul șters mai devreme, cât timp s-a scurs între prima formă a frazei și momentul în care i-ai dat de căpătâi?

Care au fost pasajele cele mai difi­cile, capcanele și ce complexitate are acest text impresionant prin lungime și vocabularul său deosebit ?

Solenoid nu are un vocabular deosebit. Mircea Cărtărescu reușeș­te să descrie realități complexe în cuvinte simple. Sigur, există câteva realități, cele ale fizicii cuantice și ale geometriei, care fac să apară în unele pagini cuvinte un pic mai rare cum ar fi tesseract, solenoid. Dar iau ca exemplu corzile din teoria corzilor, nu cuvântul „coardă“ este complex. Mircea Cărtărescu nu este niciodată snob cu cititorul său. Deseori, îl ridică mai sus decât acolo unde este el. Pasajele pe care le evoc în jurnalul meu se opresc o clipă asupra unor amănunte ca niște pietricele. De exemplu: „Plecarea naratorului (își rememorează copilăria) la sanatoriul din Voila. Modific grafia numelui propriu, în mod excepțional: dacă de obicei decid să respect grafia de origine, aici am hotărât să pun o trema la Voila pentru a nu fi citit, nici măcar în minte, ca Voilà. Trebuie pronunțat vo-i-la, de unde necesitatea de a adăuga o trema pe i.

La pagina 429, un material necunoscut: carniolul. Nu înțeleg de unde vine acest cuvânt. Sunt în acută căutare în momentul în care o traducătoare de română în suedeză îmi deschide o pistă: trebuie să fie vorba de cornalină… Caut și găsesc definiția în Marele dicțio­nar explicativ al limbii române: *carneól n., pl. urǐ (germ. karneol, d. it. carnióla, care vine d. corno, corn [de boǔ]).* Dicțio­narul îl dă sub forma de «carneol» și nu «carniol»… Încă o dată o greșeală de tipar în textul original m-a pus pe o pistă greșită. Recunosc, nu mi-a venit ideea și nici n-am stat să caut cu * în loc de fiecare literă… Am aflat însă un lucru: cuvântul provine din germană după ce a existat întâi in limba italiană… Cam multe oco­lișuri pentru un cuvânt de limbă latină !“

Și, în fine, ce resimțiți odată terminată cartea, după corecturi și când apariția ei devine o realitate?

Este bucuria facerii! Sentimentul împlinirii ca la naștere! Însoțit de necesara înțelepciune a distan­țării: o traducere este o traducere. Pot să fiu mândră de munca mea, să-mi placă să vorbesc despre ea, să explic ce se petrece în interior – când reu­șesc – dar știu că nu este decât o traducere. Atenție, „decât o traducere“ nu este un termen depreciativ. Este mai degrabă o modalitate de a diferenția două corpuri, care au în comun tot materialul lor genetic, dar care au în final o fizionomie care diferă una de cealaltă. Apoi, ca obiect nou creat, traducerea își începe viața proprie în compania librarilor și a cititorilor.