Persepolis este un film pe cit de simplu pe atit de destept, guvernat de bun-simt si insiropat cu un umor optimist si detasat, umorul celui care a trecut prin multe, dar care nu raspunde la rau prin rau. Marjane Satrapi, ale carei celebre carti de benzi desenate cu acelasi titlu au stat la baza acestui lungmetraj, a gasit tonul cel mai potrivit pentru o autobiografie aflata la ani-lumina de patetism, „rautacisme” si remuscari. Copilaria, adolescenta si tineretea acestei iraniene confruntate cu intoleranta de acasa si pe urma cu cea din exil sint usor de suprapus peste ce-a trait fiecare spectator la viata lui. Desenele simple si frumoase, in alb-negru, animatia simpla si frumoasa in doua dimensiuni, replicile inteligente si pline de bun-simt in trei dimensiuni, dar poate mai ales tonul lipsit de acute ori de ura dau filmului un cec in alb la increderea fiecarui spectator.
Horton
Horton/Horton Hears a Who este tot un film de animatie, dar complet diferit de Persepolis. Produs de Blue Sky (care a nasit seria Ice Age), acest desen animat preia o carte pentru copii a lui Dr. Seuss, colorind o poveste in mare parte filosofico-metafizica. Spre deosebire de alte surate frumos colorate, dar fara o poveste din cale-afara de originala, Horton da de lucru acelei glande a imaginatiei care, daca nu macina in mod constant, provoaca grave dezechilibre pe toate planurile. Desi e un elefant mare cit un… elefant, Horton aude voci dintr-un fir de pai gasit prin jungla. Unde Horton presimte alta lume, restul animalelor din jungla, in frunte cu o cangurita mov, presimt paranoia si, in consecinta, o influenta proasta asupra puilor care stau pe linga Horton. Si daca paranoia lui Horton a adevarata? (Nu ma pot abtine sa nu repet replica din Proof/Dovada: „Faptul ca sint paranoica nu inseamna ca n-am dreptate”.)
Stapinii strazilor
Stapinii strazilor/Street Kings merita, la o adica, mai ales pentru Keanu Reeves. Ca fost fan al actorului, deci ca martor atent al stingaciilor sale de joc de-a lungul anilor, pot spune ca, nu stiu ce s-a intimplat, dar e mult mai bun. Rolul politistului inrait de viata si dedat la metode de actiune neortodoxe ii vine in sfirsit bine acestui fost (inca?) june prim. Dar scenariul coscris de James Ellroy si care ar vrea sa exploateze intunecimile vietii din Los Angeles pare incropit la o partida de popice. Stati linistiti, ati mai vazut astfel de filme.
Desigur… poate ca
Desigur… poate ca/Definitely, Maybe de Adam Brooks este o consistenta comedie romantica narata sub forma unei povesti pe care un tata (Ryan Reynolds) i-o spune fiicei sale (Abigail Breslin). Tatal e pe punctul sa divorteze, fetita e agera (desi n-are ochelarii din Little Miss Sunshine). Cu largi flashback-uri intretaiate cumva derutant de reveniri in prezent, filmul reia deturnarile amoroase ale tatalui care s-a prins relativ tirziu ce femeie iubeste cu adevarat. Faptul ca epopeea amoroasa e impletita cu implicarea politica a eroului care a lucrat pentru Bill Clinton in campania prezidentialelor da mai multa substanta unui film care, altfel, ar fi fost destul de stereotip. Chestia e ca dezvrajirea de politica merge in paralel cu limpezirea sentimentala. (Dar cui ii mai pasa de Bill Clinton azi?)