Rubrici  -  Iulia Blaga  -  Călătorii (2)  -  

E relativ liniște la Sibiu, deși noaptea e de acum frig, de aici tristețea că în curând nu mai putem sta în curte, n-o să mai udăm grădina în fiecare dimi­neață și fiecare zi ne va apropia tot mai mult de iarnă. Încep să o înțeleg pe mama, care iarna intra în depresie pentru că nu mai putea să-și facă de lucru pe afară.

Pisicile continuă să vină pe rând la masă și continuă să apară fețe noi. Țiganca și-a scos în societate puiul care i-a mai rămas și pe care-l lasă în grija motanului negru (tatăl?) cât ea se ține cu Marele Blond. Contele de Nasu-Lat (numit așa după Boni, pisica lui Gellu și a Lyggiei Naum, poreclită de prieteni Contesa de Nasu-Lat) vine pe la 8 dimineața și seara, uneori și la prânz. Grasu’ (vedeți câtă corectitudine politică!) îi gonește pe toți de la farfurie. A apărut și o musafiră nouă, Mai­muțica-țica, o adolescentă cu clo­poțel la gât care după ce mănâncă vrea să te joci cu ea fără a obosi vreodată. Colonelul, care e negru și cu alb sub bot, ca un barbișon, vine numai noaptea, dar rade tot. Cu toții sunt plini de purici. Contelui de Nasu-Lat i-am pus de două ori Stronghold la ceafă, dar ceilalți nu stau la mângâiat (cu excepția Maimuțicii).

Acum vreo lună, în prima zi de zugrăvit, Țiganca a mătrășit un pui de graur, care a avut noroc că l-am văzut la timp și l-am dus la cabinet, de unde l-au preluat voluntarii de la Prietenii Berzelor. Acum e sănătos și liber și mă bu­cur că am apucat să-l mângâi pe cap. Nu știu dacă graurii mai pleacă în țările calde. Oricum, acesta a fost cel mai important eveniment al ultimelor luni. La capitolul coincidențe mai adaug că am văzut o vulpe pe pista aerodromului Măgura, între două zboruri cu un Apollo Fox, iar când am vă­zut în Muzeul Satului documentarul Lemn, de Monica LăzureanGorgan, Michaela Kirst și Ebba Sinziger, într-o secvență apărea Café Museum din Viena, cafenea­ua unde Elias Canetti l-a cunoscut pe dr. Sonne (am scris despre asta acum câteva numere). Mă tot întrebam cum arată Café Museum, dar am preferat să mi-o imaginez decât s-o caut pe Google și uite că apărut singură.

Printre alte noutăți e constatarea (regretabilă) că sibienii au început să vorbească ca bucu­reș­tenii – nu mai spun „Servus“, ci „Bună“ și rar mai găsești pe cineva care să zică „Ora doi“. În schimb, peste tot dai de inconturnabilul „Cu drag!“. Plus o anume rigiditate din felul în care unii țin de reguli fără să le pună la îndoială. Probabil așa se întâmplă în toate orașele mici, unde oamenii au nevoie de tipare înțepenite pentru a-și duce viețile, pe pilot automat, înainte. Cu isteria și graba lui, Bucureștiul te învață să fii spontan și imaginativ. Totuși, n-aș spune că îmi lip­sește capitala, fie și pentru faptul că la Sibiu poți merge peste tot cu bicicleta și pentru că, la fel ca la țară, poți intra în vorbă pe stradă cu oameni pe care nu-i cunoști, dar care vezi că au chef de conversație. Asta pentru că lumea nu se grăbește.

Tocmai am citit că celebrul chef Auguste Lescoffier în al său Le Guide culinaire, care a revo­luționat gastronomia oferind pen­tru prima dată rețete scrise, con­sidera în 1902 că viața era „ultra-rapidă“. Cine e fascinat de percepția timpului trebuie să citească autobiografia Agathei Christie (am mai vorbit de ea), unde scriitoarea e cu un picior în secolul XIX și cu celălalt în secolul XX, evidențiindu-i fiecăruia ciudățe­niile cu umor și înțelegere.

Închei aparent nepotrivit cu unul din cele mai frumoase poe­me; l-am descoperit de curând și-l dau mai departe ca pe o scrisoare a Sfântului Anton. E mai frumos decât orice film despre care aș fi putut scrie.

„somewhere i have never travelled,gladly beyond

any experience,your eyes have their silence:

in your most frail gesture are things which enclose me,

or which i cannot touch because they are too near

your slightest look easily will unclose me

though i have closed myself as fingers

you open myself as fingers,

you open always petal by petal myself as Spring opens

(touching skilfully,mysteriously)her first rose

or if your wish be to close me,i and

my life will shut very

beautifully,suddenly,

as when the heart of this flower imagines

the snow carefully everywhere descending;

nothing which we are to perceive in this world equals

the power of your intense fragility:whose texture

compels me with the colour of its countries,

rendering death and forever with each breathing

(i do not know what it is about you that closes

and opens;only something in me understands

the voice of your eyes is deeper than all roses)

nobody,not even the rain,has such small hands.“

Ilustrez acest poem al lui e e cummings cu prima fotografie cu oameni rămasă până azi, care e la fel de misterioasă ca poemul. A fost realizată de Louis Daguerre în 1838 și înfățișează Boulevard du Temple din Paris. Cum la începuturile fotografiei, datorită timpului mare de expunere, personajele în miș­care dispăreau din fotografii, aici a rămas un singur om – un bărbat care a avut șansa să stea să i se lustruiască pantofii. Așa a intrat în eternitate. Asta e un poem în sine: toți ceilalți oameni, pentru că se mișcau, au ieșit din istorie odată cu terminarea timpului de expunere. Pentru noi ei nici n-au existat.

Arta ar trebui să redea moartea și veșnicia prin fiecare „suflare“, la fel ca femeia iubită din poemul lui e e cummings. Prin natura ei, fotografia reușește asta cel mai bine.