„M-am născut știind că aveam să mor“, declara, cu multe decenii în urmă, una dintre cele mai mari vedete franceze, cântăreața și actrița Juliette Greco, care a încetat din viață la vârsta de 93 de ani, la „capătul unei vieți ieșite din comun“.
Născută pe 7 februarie 1927 la Montpellier, Juliette este încarcerată în timpul războiului (mama ei făcea parte din Rezistență), dar, în Parisul eliberat, ea începe să dea târcoale Operei și Comediei franceze și devine un personaj foarte cunoscut în cartierul artistic Saint-Germain-des-Prés unde se împrietenește cu mulți dintre marii intelectuali francezi ai epocii. „Mergeam la bistrou să beau o cafea și întâlneam oameni precum Raymond Queneau, precum Sartre, precum Camus. Dacă voiam să vorbesc despre pictură mergeam la Picasso“. Prietenia cu aceste personalități avea să o ajute în debutul carierei ei de cântăreață.
Greco se lansează în 1949, pe scena unui minuscul cabaret, cu cântece pe versurile prietenilor ei Boris Vian, Jean-Paul Sartre sau Jacques Prévert. Romancierul și poetul Raymond Queneau îi scrie Si tu t’imagines, unul dintre primele ei succese, iar în 1949 Jean Cocteau îi oferă un prim rol în filmul lui, Orphée. În același timp, Juliette se îndrăgostește de Miles Davis cu care are o relație (în același timp, are o relație și cu Quincy Jones). Dacă primul ei disc, Je suis comme je suis (1951) o confirmă ca interpretă de succes, Greco are în paralel și o importantă carieră la cinema, jucând în mai multe filme la Hollywood regizate de nume grele precum Jean-Pierre Melville, Otto Preminger, Jean Renoir sau John Huston. Ca actriță, probabil cel mai mare succes îl are în anii ’60, în rolul principal al serialului-fenomen Belphegor.
Pentru presa din afara Franței, scrie „Le Monde“, Juliette Greco reprezintă „chipul Parisului, Franței“. „Viața ei rezumă muzica, cinematograful și viața intelectuală a Parisului de-a lungul celei de a doua jumătăți a secolului XX“, scriu ziariștii străini, iar cotidianul spaniol „El Mundo“ apreciază că dispariția ei marchează „sfârșitul unei istorii culturale unice și bogate, cele ale unei Europe care nu mai există“. Chiar și Juliette Greco, în ultimele sale interviuri, părea la fel de cuprinsă de nostalgia după o lume apusă. „După război, eram cuprinși de un extraordinar sentiment de eliberare, de eliberare a țării, desigur, dar și de o eliberare a cuvântului. Lucrurile s-au schimbat. Astăzi există mai puțină magie“, spunea Greco în 2015.
Dispărut cu doar câteva zile înainte de Juliette Greco, la vârsta de 89 de ani, Michael Lonsdale a fost unul dintre cei mai mari actori francezi ai ultimelor decenii. De origine britanică, Lonsdale a circulat permanent, de-a lungul unei cariere de mai bine de jumătate de secol, între scenele de teatru și platourile de filmare. Ca actor de film debutează încă de la începutul anilor ’60 (apare în Procesul lui Orson Wells), dar devine cu adevărat un actor foarte apreciat sub bagheta lui François Truffaut, care îi oferă rolurile din La mariée était en noir (1967), alături de Jeanne Moreau, și cel din Baisers volés (1968). Acest succes face ca Lonsdale să devină un actor foarte cerut, atât de cineaștii europeni cât și de cei peste ocean. Joacă alături de Louis de Funès în Hibernatus (1969), dar și în Ziua șacalului (1971), în filmele lui Alain Resnais, Costa Gavras, Joseph Losey sau Luis Buñuel, dar în același timp devine și marele dușman al lui James Bond în Moonraker (1979) sau apare în roluri importante în Numele trandafirului (1986), alături de Sean Connery, sau Rămășițele zilei (1993), în compania lui Anthony Hopkins și Emma Thompson.
Ultimul deceniu din viața actorului, scrie France TV, este marcat pe plan personal de importanța crescândă a credinței lui catolice, iar în plan profesional de unul dintre cele mai importante roluri din carieră, părintele Luc Dochler în Des hommes et des dieux (2010), care avea să îi aducă un premiu César pentru interpretare.
1 Trackback