Warhol este considerat poate nu doar cel mai mare artist de dupa 1945, ci si inventatorul unui cosmos complet nou, cultura pop – cu al sau cult al starurilor, intemeiat pe o viata agitata, pe o incarcare cu libido si pe afecte. Insa in vreme ce moderna cultura pop producea si devora staruri si stiluri de viata in toate domeniile – muzica, arta, film, moda –, in cicluri care se succedau cu tot mai multa rapiditate unul altuia, Warhol a ramas pina astazi un profet pop care nu s-a consumat.
Warhol vs Dylan
Andy Warhol si suita sa de criminali marunti, transvestiti, dependenti de droguri, terchea-berchea si indivizi cu talente disfunctionale constituiau o versiune devianta a undergroundului psihedelic, o generatie anti-love. Renumita Factory1 a lui Warhol era celula de baza a culturii pop moderne – o combinatie de menaj comun, criminali marunti, azil pentru cei fara adapost, atelier pentru artisti, club swinger, studio de film si cantina comunala pentru saraci, o societate la nivel micro a inadaptatilor si a indivizilor excedentari, a dandy-ilor si a celor avizi de glorie, a dependentilor de droguri si a tinerelor talente. In Factory hippiotii erau dispretuiti. Rivalitatea lui Warhol cu Bob Dylan, cealalta figura dominanta a scenei acelor vremuri, este emblematica. Ambii concurau pentru favorurile lui Edie Sedgwick2. Warhol s-a impus, iar Dylan a compus cintecul Like a Rolling Stone, unde il numeste pe Warhol un „Napoleon in zdrente”. Se ajunsese inca de mai devreme la tensiuni, atunci cind Dylan a fost filmat de Warhol in Factory. „Scirba”, asa cum este numit Dylan, a inhatat un tablou al lui Elvis drept „plata” si a iesit pur si simplu afara. Ulterior, Dylan a schimbat tabloul pentru o canapea, ca sa-l umileasca pe Warhol si ca sa puna sub semnul intrebarii suprematia lui Warhol ca figura centrala de referinta in scena underground.
Cind cei de la Velvet Underground, trupa-cult a unei intregi generatii pe care Warhol o impingea de la spate ca manager si mentor, au cintat in California, au ajuns in cele din urma sa urasca aproape tot ceea ce vedeau acolo, cu exceptia The Doors. Nico, solista trupei, a inceput o relatie autodistructiva cu Jim Morrison – ecranizata ulterior de Oliver Stone, in stil hollywoodian. Trupa lui Frank Zappa, Mothers of Invention, cinta in deschidere, insa Zappa ii dispretuia pe cei de la Velvet. Acestia nu luau LSD, drogul hippiotilor, ci Speed, drogul aristocratiei underground din New York. Cu ochelarii lor de soare, cu figurile palide si cu toalele de piele, cei de la Velvet Underground actionau ca niste excentrice creaturi ale noptii. Asa cum a afirmat la un moment dat Lou Reed, liderul celor de la Velvet: „Toata povestea asta flower-power s-a dus de ripa pentru ca existau prea multe victime ale drogurilor si pentru ca era o idee draguta, dar nu tocmai realista”.
Warhol – profetul-pop
Pictura si sculptura, dintotdeauna incarnari ale culturii oficiale, nu au devenit niciodata media ale underground-ului. Happening-urile, performance-urile, arta conceptuala condamnau cultura canonica oficiala, dar le lipsea popularitatea poeziei, a literaturii, a muzicii, a fotografiei si a filmului. Media undergroundului ramineau dedesubtul suprafetei mainstream, clandestine si cunoscute doar comunitatilor initiate. Iata ceea ce le facea asa de interesante: caracterul lor inutilizabil in industria culturala burgheza din acea vreme. In intreaga opera a lui Warhol exista mai mult de 70 de filme turnate intre 1963 si 1968, in care sint expuse in modul cel mai vizibil aspectele neplacute ale culturii de masa. Jucindu-se intre literalism si erotica voyeurista, ele documenteaza cercurile in care Warhol se misca la acea vreme. Prima inspiratie in materie de film a lui Warhol a pornit de la Kenneth Anger si Jack Smith; el a turnat chiar un film de trei minute despre Smith: Andy Warhol Films Jack Smith Filming Normal Love. Semnele caracteristice ale filmelor sale erau imaginile statice, folosirea statica a camerei si scenele lungi. Chelsea Girls (1966), singurul film cu succes comercial al lui Warhol, pina ce regia a fost preluata de Parul Morrisey, este considerat in mare ca fiind capodopera sa. Filmul era o dubla proiectie; lega elemente psihedelice de o structura formala dezinvolt-moderna cu scopul de a schimba constiinta publicului printr-un exces, respectiv o lipsa de perceptii senzoriale. Din perspectiva actuala, Stephen Koch descrie cum aceasta experienta a devenit la Warhol mai degraba una intentionat distrugatoare decit una eliberatoare: „Cind am vazut Vinyl, am recunoscut cum teoriile admirate atunci, care atacau egoul ca fiind radacina tuturor relelor devenisera pentru avangarda baza unei metafore a sadismului sexual profund incilcite, un atac masiv asupra simturilor. Am observat ca suprimarea egoului nu reprezenta eliberarea promisa, ci un act silit de razbunare, care nu se putea detasa de complicatiile miniei oarbe si ale frustrarii. Exacerbarea egoului, despre care fabulau toti, nu exista: simturile nu izbucneau in libertate, ci sufereau o implozie care le facea sa se retraga”. Cu alte cuvinte: in timp ce programul estetic al lui Warhol putea fi inteles ca o eliberare de conventiile burgheze, alti tovarasi de drum criticau contrastructura lui Warhol ca antonimul eliberarii, anume ca fuga de autodistrugere si de vid interior.
Filmele lui Warhol dezvaluie, asa cum e de parere Koch, apetitul reciproc pentru distrugere, existent in lupta dintre sexe si ura fata de masculinitate, inradacinata si ascunsa in etosul puritan. Pe 3 iunie 1968, activista si feminista lesbiana Valerie Solanas a tras in Warhol, care a supravietuit atentatului. E o anumita ironie in asta, ca Solanas voia sa-l ucida tocmai pe asexuatul Warhol. Ca e vorba de protagonistii undergroundului, care faceau „anularea egoului” responsabila pentru suferinta lumii burgheze, sau de aparatorii teoriei frustrarii sexuale, care vedeau in atentatul lui Solanas un atac indreptatit asupra masculinitatii lui Warhol – Warhol nu le-a supravietuit doar admiratorilor si tovarasilor de drum, ci si criticilor sai. Inexorabilul mars triumfal al culturii pop, care reorganizeaza radical viata in epoca postmoderna, conform criteriilor coolness-ului, ii da dreptate lui Warhol.
Traducere din limba germana
de Cristian Cercel
1 Factory – denumirea studioului de lucru al lui Andy Warhol. (n. trad.)
2 Edie Sedgwick (1943-1971) – actrita americana, care a jucat in multe din filmele de scurt metraj ale lui Andy Warhol si despre care se spune ca l-a inspirat pe Bob Dylan in realizarea albumului acestuia din 1966, Blonde on Blonde. (n. trad.)