Ruga e o sarbatoare comunitara. Dureaza doua zile (odinioara vor fi fost, cred, trei), iar pe parcursul acelor doua zile, de seara devreme pina dimineata, in centrul localitatii se aduna tot satul si se fac joc, bilci si petrecere. Toti impreuna – satenii si, uneori, rudele lor apropiate din satele din jur. Si, cu toate ca la baza are o semnificatie religioasa (cum o spune si numele), ruga e in esenta o sarbatoare laica. E sarbatoarea satului.
Cind spun ca atunci se aduna tot satul, nu exagerez deloc. Nu Pastele, nu Craciunul, ci ruga e unicul moment din an cind in sat vin aproape toti cei ce-si au originea acolo. E o miscare ce seamana cu cea a somonilor spre locurile de origine: cei stabiliti demult la oras vin pentru doua-trei zile acasa, cu copii, cu nepoti si cu haine de gala. Cei emigrati isi aranjeaza vizitele in tara in asa fel incit venirea sa coincida cu zilele rugii din sat. Strazile unor satuce parca moarte in restul anului se umplu acum cu masini si incep sa clocoteasca de viata. Iar cind intr-un sat nu se mai organizeaza ruga – fie si pentru un an –, e semn ca satul acela e pe moarte. I-a pierit seva vitala. Stiu cum e – si e trist. Am vazut intimplindu-se asta in satul meu.
Ma intreb daca un observator detasat ar considera ruga drept o sarbatoare romaneasca „autentica”. Caci punem, bag de seama, mare pret pe adjectivul asta, „autentic”. „Autentic” e sinonim cu national, vechi, specific, neschimbat. In acceptia comuna el sugereaza costume populare, cintece sau dansuri specifice, obiceiuri ciudate, „stravechi”, „de la strabuni” s.a.m.d. Pai, sa vedem…
La ruga nu exista costume populare. In unele sate de munte se mai foloseau (rar) acum vreo douazeci de ani. In perioada interbelica le purtau adesea femeile din elita satului (invatatoarele, sotia primarului etc.), ca sa-si marcheze romanitatea. Gestul era insa mai mult unul politic, iar costumul era numit national, nu popular. Taranii se imbracau in haine la comanda: barbatii in costume de stofa, cu camasa si cravata, femeile in rochii noi si cit mai elegante. Asadar, fara costumul traditional, sarbatoarea mai e autentica? Sau fara restul elementelor amintite mai sus?
La ruga se fac cintec si joc. Se angajeaza o formatie de muzica si unu-doi cintareti din cei mai vestiti in zona (cu cit sint ei mai vestiti si mai bine platiti, cu atit mai mare e prestigiul satului). Se cinta cu orga, saxofon, baterie, mai rar vioara. Dar se cinta neaparat live. Muzica e populara, dar nu e cea de la „Tezaur folcloric”. Se cinta hiturile momentului – fiindca exista si asa ceva. La ora 12 noaptea se face o pauza de masa, timp in care adolescentii merg la discoteca. Dupa ora 2 noaptea intervine neaparat si un moment cind se cinta tangouri si vals. Altfel, nu exista nici un fel de ritual specific, nimic care sa deosebeasca la prima vedere ruga de o sarbatoare cimpeneasca obisnuita. In fine, ruga nu e nici exclusiv etnica (asa cum era, de exemplu, kirchweich-ul svabilor), fiindca rareori populatia satului e integral romaneasca.
Sub masca ei de sarbatoare cimpeneasca moderna, e totusi o manifestare comunitara traditionala. E o sarbatoare vie – mai vie decit calusul oltenesc, de exemplu – si are o functionalitate clara, fiindca, asa cum am spus, satele fara ruga sint sate pe moarte. Atita timp cit exista ruga, exista si comunitatea, iar ruga reafirma existenta si coeziunea ei.
Tot astfel, hora de inceput, prima hora, este o imagine in mic a ierarhiilor existente in sat, asa cum prima hora de la o nunta reflecta ierarhia nuntii. Prima hora nu poate fi „deschisa” de un strain si nici de familiile aflate la coada ierarhiei sociale. Hora o deschide intotdeauna o familie veche si cu autoritate, in urma careia vin prietenii si rudele lor, prietenii si rudele rudelor… Daca privesti prima hora, vezi insirate clar structurile de putere din sinul comunitatii.
E cam putin pentru ceea ce numim traditie? Ba e suficient. Obiceiurile si traditiile au intotdeauna o utilitate – concreta sau simbolica. Atunci cind ea dispare, obiceiul ramine o coaja fara semnificatie, un ritual exotic, caruia ii spunem „autentic”. Caci traditia ramine „autentica” si fara costume populare ori folclor pur. Autentic.