Cite nu i se pot arunca in fata de catre scriitorii care ii notificasera, pina la momentul fatal al publicarii cronicii, admiratia lor sincera, respectul deosebit, marea lor pretuire?
Am fost deci si eu, pe rind, un critic de calibru si un zero profesional, un comentator avizat si un penibil amator, un urmas al lui Manolescu si un submediocru infatuat. Daca listez acum aceste variabile, dar mereu apasate calificative, nu e ca sa ma pling. Sint riscurile meseriei: sa ti se spuna ca joci pe mormintul tatalui, ca ti-ai luat numele prin frauda, ca ai promovat in mediul academic mituind toate comisiile, ca nimic din ceea ce ai realizat n-a fost obtinut prin munca. Ai fost sef de promotie? Vax! Ai luat un doctorat cu summa cum laude? Astea-s doctoratele in Romania… Ai citeva premii? Stim noi cum le-ai luat. Scrii la reviste serioase? Cunoastem dedesubturile. Ai lucrat la Stat? Aha, pe banii contribuabilului. Lucrezi in domeniul privat? So what?
Nu ca sa ma pling, deci, enumar – hai s-o zic – astfel de infamii, ci ca sa ma amuz. Sint de ani buni vaccinat si nu ma mai impresioneaza mizeriile pe care fosti „buni amici” le toarna intr-o coloana de ziar obscur, intr-un colt de rubrica pe care o citeste numai autorul ei, sau intr-un blog urduros in care ceea ce astazi se posteaza miine se sterge. Au ajuns in schimb sa ma impresioneze exemplele contrare, atit de rare, de civilizatie si moderatie, de bun-simt: reactiile unui Ion Simut, ale unui Stefan Agopian, ale unui Lucian Dan Teodorovici, ale unui Marius Ianus la rindurile inconvenabile scrise despre cite o carte a lor. Acesti oameni dovedesc, mai intii, ca orgoliul creator este cu totul altceva decit stupida vanitate; si apoi, ca – dincolo de cei sapte ani de acasa lipsind din biografiile multora – se poate vorbi despre raporturi mai adinci intre literatura si critica, intre scriitori si criticii lor, decit previzibila si oribila reciprocitate. Lauda-ma tu ca sa te sprijin eu, sprijina-ma tu ca sa te laud eu, oriunde, oricind, oricum. Cinic vorbind, eu spun: doamna si domnule, daca vrei sa ma lauzi, sa ma sprijini, sa ma promovezi, n-ai decit. Dar nu-mi cere mie contraservicii critice, fiindca o sa obtii exact efectul contrar. Parol!
Prietene, daca sentimentele tale fata de mine se calibreaza in functie de laudele pe care le astepti dintr-o cronica a mea, m-am lamurit in legatura cu prietenia ta. Poate ai inteles, surioara (am inceput sa vorbesc ca intr-un roman de Radu Aldulescu), ca fratele mai mic pe care nu-l mai recunosti are un alt sistem de valori decit tine – si ca nu-l vrea moale si modelabil ca plastilina. El te intelege, omeneste, dar intelege-l si tu pe el: cind va mai auzi din gura surorii lui cuvinte precum „moralitate”, „solidaritate”, „fraternitate”, va izbucni in ris.
Poate ar trebui sa plinga, dar plinsul e mai pretios si nu merita consumat pe orice amic, pe fiecare bun amic…