Ca-n teoria astronomica la moda, lumea lui se naste printr-un big-bang, este plina de minerale in fierbere, plina de monstri in lupta, dar – si aici filmul devine eseu – monstrii se nasc din fiecare individ muscat la modul propriu de-o ginganie miriapoda, nascuta la rindul ei din indeletniciri artistice. Imaginarul lui Bickford se impleteste cu muzica lui Zappa, intr-o productie perfect armonioasa, legata organic, solida conceptual si, mai ales, cursiva, inteligibila.
Daca muzica poate fi taxata drept avangardista, cu influente free-jazz ori new-age descendent din Varese, Boulez sau John Cage, epica filmelor de animatie se inseriaza in (dar nu se limiteaza la) parodiile grotesti ce deconstruiesc, fara a lichida, poncifele stilului de viata cotidian in America deceniilor sapte-opt. Stil de viata extins azi pina pe plaiurile mi(t)oritice, cu specificul ce ne-a consacrat!…
Un aspect: monster-movie. Concertul din 1974, remixat in 1982, avea o piesa Cheepnis (editata pe discul Roxy & Elsewhere), in al carei preambul Zappa declara ca adora filmele cu monstri. Parodia este evidenta, chiar stridenta. Pasajul supraliciteaza grotescul si horror-ul, tocmai pentru a-si bate joc de cliseele si kitsch-ul gustate de multi paminteni. Grunewald, Durer, Bosch, Goya si toata iconografia filmelor de serie B se aduna in spatiul de lut „amenajat” de Bickford si „cintat” de Zappa. Capete care se turtesc, capete din care ies miini, cutii ce nasc oameni, ochi iesind sub forma de trompe din orbite opace, caracatite verzi ce-si aduna tentaculele in chip de autostrazi pe care circula masini ce devin femei dotate cu sini din care tisneste un lichid transformat in magma primordiala, jocuri mecanice unde se cistiga cranii de Caliban, degete cu fata de Sad Man spin ce se musca reciproc si-si trag pumni cu brate-surpriza, copii nascuti batrini, piramide, roti, paduri, cutite, trireme antice cu cite 24 de visle pe rind, apoi multimi de oameni, mai corect – figuri umanoide pe care se citeste groaza, de buna seama, ca de-aia e film de groaza, nu?
Arta improvizatiei, de care am pomenit, si care mi se pare esentiala in ceea ce-a intreprins Zappa, se poate exemplifica prin experimentul numit Approximate. Este o bucata muzicala scurta, un fel de interludiu extins la nevoie intr-o piesa de sine statatoare. O prima varianta de show: partitura este interpretata clasic de intreg ansamblul (dirijat de Zappa in nota sa excentrica). Apoi, fiecare instrumentist isi cinta partea de compozitie numai vocal. Consecinta? Un soi de cvintet fara noima, dar cu mult haz si ritm. In fine, tipic Zappa, cei cinci sint pusi sa danseze partitura! Ceea ce se si intimpla, cu rezultatul pe care il puteti aprecia singuri…
Improvizatia ca-n commedia dell’arte se prelungeste pina in studioul Compact Video. Este adus un actor care citeste intrebarile puse de Zappa mai inainte, doar pentru a primi alte raspunsuri. Apoi apare un showman de origine italiana care sustine o instant lesson despre tengo la minchia putana (las curiosilor placerea traducerii), mimeaza inhalarea cocainei si face publicitate ultimului sau single, in fapt… o felie de piine folosita la hamburgherii tip junk-food. Pe scena concertului din 1982, Steve Vai isi scurteaza pletele cu o foarfeca, in timp ce ansamblul cinta piesa dedicata lui (Stevie’s Spanking).
Si asa mai departe, nici un moment de plictiseala…