Pentru asta, porneste de la premisa ca sintem prizonieri ai unui portret traditional al criticului, ca „persoana care analizeaza sau evalueaza textele, care le judeca meritele sau greselile, decide (lat. criticus) si discerne (gr. kritikos)”, fiind capabil sa separe si sa aleaga (gr. krinein).
Daca ne-am uita insa la radacina indo-europeana a cuvintului si la variantele ei, ni s-ar dezvalui „cronica unor reprimari si reduceri culturale” (e lucru stiut ca, incepind cu poststructuralismul, tonul discursului teoretic devine cam prapastios). Astfel, sker, radacina indo-europeana despre care e vorba, insemna: a cicatriza, a juli, a jupui. Latinescul scribere avea urmatoarele sensuri: a zgiria, a face o incizie, a scrijeli, a inscrie, a prescrie etc., iar cribrum (tot din latina) desemna ori actiunea de a cerne prin sita, ori a deforma. Trecem de skariphos, skrifla, (dis)crimen, cernere si hridder, ca sa ne intoarcem la sker si variantele lui, kar si caro: carne, carnal, carnagiu, carnaval, a incarna, mortaciune. Concluziile lui Leitch nu sint formidabile, mai ales ca ele apara teza deconstructivistilor si a imposibilitatii oricarui critic de a formula o judecata valida legata de un text: „Sintem preotii Rastalmacirii (Misreading) si mostenitorii unei Scripturi indescifrabile”. Am putea totusi specula, pornind de la etimologiile de mai sus, asupra actului critic ori ca o violentare terapeutica (daca faci o incizie, e, cu siguranta, spre binele pacientului), ori ca un macel inutil, care transforma textul in cadavru.
Oricum ar fi, textul nu poate supravietui fara criticul lui (fie el si cititor), chiar daca relatia dintre ei este destul de zbuciumata si se poate solda cu uciderea textului sau a reputatiei criticului. Sa fie literatura atit de singeroasa?