Cartea Jurnal de călătorie. Rusia, de Nikos Kazantzakis (traducere din limba greacă și note de Ion Diaconescu, prefață de Vladimir Tismăneanu) a fost publicată la editura Humanitas în anul 2015.
Dragă domnule Kazantzakis, vă scriu din mileniul al III-lea, din Portugalia, de unde se termină Europa și începe Oceanul Atlantic. Acolo unde, așa cum știu toți școlarii în compunerile lor pline de expresii și cuvinte frumoase, cerul se unește cu apa pentru a ne da infinitul.
Merg la Lisabona, caut ceva ce nu poate fi găsit. Citesc jurnalul dumneavoastră rusesc, îmi place, surâd, mă indignez, mă încrunt și aș vrea să mai trăiți, pentru a urca pe o corabie din care să cobor într-o zi în Creta să vă pălmuiesc și să vă privesc cu ură.
Prima dată când v-am citit aveam șaptesprezece ani, în vara aceea terminasem liceul, trăiam într-un oraș din munți, unde ploua în fiecare zi, toată ziua.
Așa v-am citit, privind când paginile din Zorba, când ploaia, când paginile din Hristos răstignit a doua oară, când ploaia, când Raport către El Greco, când ploaia.
Au trecut douăzeci de ani de atunci, douăzeci de ani în care nu v-am citit decât scrisorile către Panait Istrati. Ah, Panait!
Aici voiam să vă aduc, la ceea ce ne unește: dragostea pentru Panaitaki, pentru flacăra prietenei sale care a încălzit pământul și, uneori, chiar și acum, încă îl încălzește.
V-am citit jurnalul rusesc căutând rândurile despre Istrati al nostru, știam la ce să mă aștept și cu toate acestea toate așteptările mi-au fost depășite.
Acestea sunt cele mai frumoase rânduri din jurnalul dumneavoastră rusesc, care e tot o carte foarte frumoasă, deși plină de greșeli. În ele nici măcar nu visați, în ele spuneți adevărul, tot adevărul și numai adevărul.
Adevărată întâlnirea aceea ratată cu Gorki, cu Panaitaki și sticlele de vin rămase stinghere, cu gâtul lung și dopurile nedesfăcute, cu tristețea așezată pentru totdeauna pe buzele închise ale lui Gorki, cu Panaitaki aprinzându-se când își aducea aminte încă un cuvânt din limba tatălui său și striga în greacă: Bine-ai venit! Bine-ai venit!
Nimeni, niciodată, n-a mai primit așa cuvintele, poate primul om, dar asta – cum știu toți poeții – s-a întâmplat mai demult.
Domnule Kazantzakis, ți-am iertat în numele lui Zorba toate rătăcirile din această carte, toată orbirea, tot Leninul, tot delirul metacomunist.
Ai sperat și ai îndrăznit să crezi și toată speranța și toată îndrăzneala s-au sfârșit în lagăre, abatoare și oceane de sânge. Erai gata să justifici orice crimă pentru un viitor care nu s-a mai născut. Forța religioasă a acestui cuvânt – revoluție! – făcea necesare toate ororile. Ați greșit, domnule Kazantzakis.
Panaitaki a știut că nu era așa, că dumneata greșeai și el avea dreptate să urle – nu există nici o revoluție, totul e o farsă!
Ți-au trebuit ani de zile să deschizi, fie și puțin, ochii și să vezi omul, domnule Kazantzakis, dar încă nu era prea târziu. Niciodată nu e prea târziu?
Iar acum citesc jurnalul dumitale rusesc și înțeleg cum au fost posibile toate: și Lenin, și Troțki, și Stalin, și – mult mai târziu – Soljenițîn.
Jurnalul dumitale rusesc e o carte scrisă cu risipă de iluzii și de mare frumusețe, cartea unui intelectual onest care zboară pe un drum greșit, tot căutând, zadarnic, lumina.
E trist, dar omul n-a putut niciodată să fie mai mult de ce a fost întotdeauna, dar poate că e de ajuns, domnule Kazantzakis, poate că e de ajuns și atât: un animal sublim care poate să ajungă la spirit, alegând neîncetat fie lanțurile, fie libertatea. Singură, suferința nu ne-a părăsit niciodată.
Și dumneata, și Panaitaki ați fost binecuvântați: ați fost născuți pentru libertate.
Literatura a fost numai o întâmplare, mai exact o întâmplare fericită, dar căutarea, căutarea disperată a libertății, v-a salvat, atât cât pot fi oamenii salvați.
E noapte și pe zidurile din Lisabona o mână, probabil mâna lui Dumnezeu, a scris aceste cuvinte care se înțeleg în orice limbă de pe pământ: pura poesia.
Vă închid jurnalul rusesc și vă iert și vă iubesc mai departe, ca la șaptesprezece ani, pentru totdeauna.
1 Trackback