Traia pe la-nceputul veacului al XII-lea in Acvitania, la Blaye, un senior pe nume Jaufre Rudel. Cel ce-si spunea print fusese harazit de astre cu numeroase daruri. Intre toate, trei erau mai de pret: avintul inchipuirii, forta dragostei si maiestria de a da glas visului inamorat prin vers si cint. Multe povesti despre tulburatul sau trai au ajuns pina la noi. Dar cea mai frumoasa se leaga de o iubire pe viata si moarte. O spune el insusi in putine cuvinte, o scrie si unul din prietenii sai, trubadurul Marcabrun. O astern pe hirtie poetii lumii, peste veacuri. Iat-o.
Pe vremea cind printul Jaufre se indeletnicea cu mestesugul viersuitului, cavalerii cruciati si pelerinii intorsi din Antiohia nu incetau sa pomeneasca vrajiti despre frumusetea contesei de Tripoli. Faima fapturii invaluite in mister din comitatul crestin de peste mari se raspindise pe la curtile Frantei. Cine sa fie minunata? Melisende, fiica lui Raymond al II-lea, comitele? Haudierne, sotia acestuia? Sau o alta Melisende, sora Haudiernei? Unii spun ca ar putea fi vorba despre insasi Alienore d’Aquitaine, apriga regina care l-ar fi poftit pe Rudel s-o insoteasca in cea de-a doua cruciada. Si pentru care el s-ar mai fi intors o data-n Orient, spre a cadea rapus intr-un asediu. Cine sa stie? Nimeni nu poate adeveri care-i in fapt „iubita de departe”, femeia vietii lui Rudel. Indragostit naprasnic de o inchipuire, el ii inchina nu doar zeci sau poate sute de cinturi, ci tot rostul fiintei sale. Caci, spune legenda, alt tel decit sa isi vada visul cu ochii firavul trubadur nu cunoaste. Trist mi-as lasa si, totodata, /senin iubirea de departe;/ dar nu stiu de-am s-o vad vreodata, /ca prea ni-s tarile departe:/ si-s munti, si drumul nu-i putin, /si multe-apoi in loc ma tin…/ Dar faca Domnul cum ii pare!// Ferice n-oi fi niciodata/ fara iubirea de departe…
Dupa ani si ani de tinjire, mistuit de dorul celei neatinse aievea, printul trubadur se urca pe-o corabie si se indreapta spre Tripoli. Dar, cruda soarta, el cade in curind prada molimei. Presimtind ca ceasurile ii sint numarate si-nduiosati de povestea lui, atunci cind trag la tarm corabierii il poarta pe brate pina la un han si-i dau de stire contesei. Coplesita de mila si tulburare, ea soseste in graba. Cu ultimele puteri, imbatat de fericire, Jaufre priveste ingerescul chip si, fara sa poata rosti un cuvint, impacat, isi da duhul in bratele ei. Dar adevarata poveste incepe abia acum. Straluminata de intelesul intregii istorii pe care soarta i-a harazit-o, deslusind abia acum, in clipa mortii trubadurului, ce inseamna o mare, o adevarata iubire, frumoasa si – zic unii – usuratica femeie porunceste ca bietul trup sa fie ingropat cu onoruri. Apoi ia hotarirea ce lasa inmarmurita o intreaga cetate: paraseste lume, bogatii, tot ce tine de parelnicia vietii si, calugarita, se retrage in manastire pina la sfirsitul zilelor sale.
Aceasta-i povestea iubirii de departe, l’amor de lonh, pe care au preamarit-o atitia poeti dupa ce Rudel n-a mai fost. Purtind numele lui au ajuns pina la noi doar sase cintece despre dulcea suferinta de a nu fi impreuna cu faptura-ndragita, dar mai presus de toate despre avintul de nepovestit al inimii in asteptare, al emotiei pe care ti-o da dorinta-n veci neimplinita. Cum sa-i spui acestui elan sufletesc? Pentru bucuria simturilor, pentru placere, trubadurii provensali, cum e si Rudel, il descopera pe gaug (din latinescul gaudium). Dar parca-i prea putin. Sa fie mai potrivit misteriosul cuvint occitan joi? Poate-i totusi prea mult, caci vorbeste despre o exaltare dumnezeiasca, desprinsa de pamint. Atunci, Jaufre Rudel inventeaza un verb de netradus, jauzir, ce depune marturie despre insusi secretul vietii lui: a fi cuprins de-o bucurie ciudata, dincolo de simturi, dar trecind prin ele, visind mereu, cu tristete si deopotriva speranta, frematator si deopotriva senin, la implinirea iubirii, cindva, undeva.
Dar ce-mi veni sa scriu despre toate acestea chiar acum, la sfirsitul verii lui 2006? Cine mi-l aduse in minte pe Rudel? Nimeni altul decit un trubadur adevarat, in carne si oase, pe care l-am auzit ieri, 27 august, cintind l’amor de lonh pe una din stradutele cetatii Aigues Mortes din Provence, in locurile de unde-o fi plecat acum 850 de ani Jaufre Rudel spre Tripoli, sa-si intilneasca Doamna. Cine sa stie? Sigur e insa ca ieri, pe strazile in sarbatoare, inconjurat de multime si insotit de-un alai ca-n veacul al XII-lea, trubadurul necunoscut facea sa rasune aerul fierbinte de minunatul cintec, vers dupa vers. L-am ascultat ca prin vis, cuprinsa de-o bucurie blinda, stimparata, senina. Si-am inteles abia atunci povestea.
Arles, 28 august 2006