„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul Antropologia structurală zero, de Claude Lévi-Strauss, care va apărea în curând în colecția „Plural“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Sociologia franceză s-a născut prea devreme și suferă încă din cauza distanței care exista la origine între îndrăzneala anticipărilor ei teoretice și lipsa sau insuficiența datelor concrete. Sociologia – atât termenul, cât și ceea ce denumește el – a fost creată de Auguste Comte, care a conceput-o nu doar ca pe o știință nouă, ci și ca pe cea mai înaltă știință umană, menită să cuprindă și să încununeze munca tuturor celorlalte discipline. Din nefericire, acestea nu aveau pe atunci mare lucru să-i ofere, iar sociologia lui Comte a rămas suspendată între ambițiile ei imense și fragilitatea fundamentului ei pozitiv. Această situație dificilă s-a prelungit până la începutul secolului XX. Reînvierea interesului care s-a manifestat recent peste tot în lume, îndeosebi în mediile de limbă engleză, față de scopurile și metodele sociologiei franceze arată că, în mare măsură, criza a fost depășită. Dacă ralierea tumultuoasă a lui Malinowski poate să pară, credem noi, echivocă, fidelitatea lui Radcliffe-Brown este în schimb mai semnificativă: de la The Andaman Islanders, care începe cu o citare a prefeței lui Henri Hubert la Manuel d’histoire des religions de Chantepie de la Saussaye, până la articolul său din 1935 „On the Concept of Function in Social Science“, el a recunoscut întotdeauna aportul capital al lui Durkheim și al confraților săi la metodologia științelor sociale. Se știe ce interes puternic cu privire la Durkheim a trezit în rândul tinerilor sociologi și etnologi americani șederea lui Radcliffe-Brown la Universitatea din Chicago. Una dintre numeroasele sale consecințe a fost traducerea lucrării Regulile metodei sociologice, la patruzeci de ani de la apariția ei. Este cât se poate de just să remarcăm că oamenii precum Redfield nu au așteptat atât de multă vreme ca să-și exprime interesul; în ultima lui carte, acesta îl citează încă o dată pe Durkheim ca pe una dintre principalele sale surse de inspirație. Interesul față de Durkheim și de școala durkheimiană nu a scăzut în Statele Unite în ultimii ani, ba dimpotrivă. Este suficient să cităm comentariile atente ale lui Lowie și Parsons, precum și publicarea recentă pe această temă a unor articole și chiar a unei cărți. Deși principalele contribuții ale școlii franceze datează din primul sfert al secolului XX – și chiar din ultimii ani ai celui de-al XIX-lea –, ele nu aparțin încă trecutului.
Principalul motiv al acestei renașteri a interesului se va vedea ceva mai departe. Ea ține în esență de faptul că gândirea franceză a intuit, cu mult timp în urmă, că sociologia este o știință de același tip ca și celelalte și că scopul său final este descoperirea de relații generale între fenomene. Există însă și un alt motiv, mai puțin important probabil, care ar trebui indicat de la bun început. Sociologia a suferit multă vreme în alte țări, mai cu seamă în Marea Britanie și Statele Unite, din cauza existenței unor ziduri de netrecut între ea și etnologie. Niște exemple atât de strălucite precum cele oferite de Linton, Redfield și Warner arată că situația s-a schimbat; însă faptul propriu-zis și inconvenientele lui erau subliniate și cu puțini ani în urmă de Kroeber: „Încăpățânarea cu care aceste două discipline teoretic aliate, născute cam în aceeași perioadă în Europa Occidentală, au rămas în general separate una de cealaltă pune în sine o problemă interesantă în istoria culturii. Ea sugerează că sunt inspirate de grupuri distincte de motive și că vizează scopuri diferite“. Așa cum mai arată Kroeber, lucrurile n-au stat niciodată astfel în Franța. Ar trebui oare să raportăm aceste „grupuri distincte de motive“ la faptul că sociologia, văzută ca o tehnică pe care grupul o are la dispoziție pentru a se întări și a funcționa mai eficient, necesită indivizi gata să accepte ordinea socială, în timp ce etnologia s-a oferit adesea ca un refugiu indivizilor slab integrați în mediu? Poate. Găsim atunci ușor răspunsul la problema ridicată de cazul francez. De la Montaigne încoace, filosofia socială a fost aproape întotdeauna legată în Franța de critica societății. Adunând faptele, se încerca mai cu seamă strângerea de argumente. Este adevărat că sociologia modernă s-a născut din proiectul de a reconstrui societatea franceză după distrugerea provocată mai întâi de Revoluție, apoi de războiul de la 1870. Dar în spatele lui Comte și Durkheim se află Diderot, Rousseau și Montaigne. În Franța, sociologia va rămâne moștenitoarea acestor prime încercări de gândire etnografică și, tocmai prin asta, critică.
Pentru a evita neînțelegerile, trebuie subliniate alte câteva caracteristici ale sociologiei franceze. Ea nu se consideră niciodată o disciplină izolată, care lucrează în propriul ei domeniu, ci mai curând o metodă sau o atitudine față de fenomenele umane. Ca atare, nu e nevoie să fii sociolog ca să faci sociologie. În Franța se continuă cu succes sub acoperirea altor discipline multe dintre studiile care, în alte părți, i-ar fi încredințate.
CARTEA
Recuperând o perioadă importantă din evoluția gândirii lui Lévi-Strauss anterioară faimoasei Antropologii structurale (1958), volumul reunește articole scrise între 1941 și 1947 la New York, unde autorul se refugiase din calea războiului. Cele 17 texte care îl compun, majoritatea publicate inițial în engleză și devenite astăzi aproape de negăsit, abordează subiecte de o mare diversitate: de la evoluția și realizările din epocă ale sociologiei franceze până la „politica externă“ a unei societăți primitive și de la organizarea dualistă a triburilor din Brazilia până la arta indienilor de pe coasta de nord-vest a Americii, trecând printr-o critică a societății americane și a tehnicii ei de a asigura fericirea indivizilor. Atent selectate, excelent prefațate, ele conturează o adevărată preistorie a antropologiei structurale și justifică întru totul titlul volumului.
AUTORUL
Claude Lévi-Strauss (1908-2009), considerat „părintele antropologiei moderne“, a urmat studii de drept și filosofie înainte de a se orienta către etnologie și antropologie. A fost profesor la São Paulo (cercetările etnografice de aici constituie sursa volumului Tropice triste, care i-a adus celebritatea), iar mai apoi, până la pensionarea din 1982, director de studii și profesor la College de France, precum și director adjunct la Musee de l’Homme. A fost membru al Academiei Franceze din 1973. Dintre numeroasele sale lucrări, menționăm: Rasă și istorie (1952), Mitologice (4 vol., 1964, 1966, 1968, 1971), Antropologia structurală (2 vol., 1958, 1973), Gândirea sălbatică (1962; Polirom, 2011), Antropologia și problemele lumii moderne (2011; Polirom, 2011) și Cealaltă față a Lunii. Scrieri despre Japonia (2011; Polirom, 2013).