La Editura Polirom, a mai aparut, de aceeasi autoare, Zogru.
El o privi de pe scara casei, unde statea zi de zi, si dadu din cap cu aceeasi ingaduinta care pentru Lucica era ca un bilet de voie. De cum pasi inauntru, inima incepu sa i se agite, ca o elice scuturata de vint, iar intr-o secunda privirea i se lipi de zidul umed de deasupra intrarii principale. Acolo, nu cu mult mai sus de tocul usii, straluceau ochii fermecati ai zeului ei. Erau mii de ochi poleiti, care clipeau emotionati de pe zidul umezit de apa strinsa pe copertina din fata usii, incit Lucica avu impresia ca din ochii de aur curg lacrimi de bucurie. Ii vedea ca pe niste alune cuibarite in boluri galbene, eclatante ca niste coifuri regesti si, privind spre zidul luminat, se simtea ocrotita pentru totdeauna. Scoase o luminare din buzunarul jachetei, apoi oftind prelung scotoci prin poseta dupa unghiera. Merse tinta spre roata albicioasa, unde statuse cindva, in copilarie, si injumatati luminarea cu lama boanta, pe care o sterse apoi cu doua degete si-o plie in tocul argintat al foarfecelor. Dosi jumatatea recuperata, la loc, in buzunar, iar cu cealalta porni ferm spre zidul plingator. Linga teava care iesea din cimentul pardoselii se formase un scut de ceara, ca o placinta congelata. Lucica incrusta cu unghia pe luminare semnul crucii, o aprinse si varsa citeva picaturi de ceara fierbinte peste cea veche, apoi infipse luminarea si isi spuse rugaciunea in gind – Doamne Dumnezeule al meu, nu ma lasa, scapa-ma din fundatura asta de viata si ajuta-ma sa ajung la viata pe care o visez. Ochii din zid clipeau alene, ca si cind i-ar fi dat raspunsul asteptat, iar sufletul Lucicai se inalta si el ca o tulpina dupa ploaie. Pe fereastra din fata a morii se vedea cerul amiezii si intrau glasurile gugustiucilor de sub streasina. Apoi, se auzi motorul unei masini care se apropia. Cind Lucica ajunsese aproape de gardul lui Rafaila, in fata morii se opri o Dacie alba. Fata o lua fara graba pe linga zidul rosu si se uita discret spre barbatul de la volan, care privea tinta spre usa ferecata cu lacate si lanturi. Era un barbat necunoscut, cu o fata uzata, imbracat intr-un hanorac maro. Lucica trecu pe linga Renault-ul lui George, lasat inca de ieri seara linga gardul Sandinei. Pe la Mostrane, se opri sub steagul rosu, care filfiia pe stilp, si privi din nou spre moara: barbatul din masina alba nu se urnise din loc.
Privea inca spre moara impietrita. O vazuse si el pe Lucica, desi nu se uitase nici o clipa spre ea. Nici nu avea nevoie. O stia atit cit s-o recunoasca dupa cum se misca, stia pe unde sta, cine sint parintii ei. Dupa cum il remarcase si pe Rafaila, asezat pe scara casei ca o maimuta pedepsita. Ceea ce-l interesa in momentul de fata era moara, pe care, privind-o, isi adusese aminte gustul acrisor al merelor care cadeau peste gardul Sandinei. Era o creanga care matura pamintul din spatele morii, pe care se inghesuiau fructele verzi si aburite. Stia ca nu mai exista marul ala, desi nu mai fusese niciodata pe-acolo, de cind murise Maxu. Ziua aceea o stia bine si se uita la ea ca la o carte citita, apreciata, dar pe care nu mai ai nici un chef s-o recitesti. Miercuri, 6 iunie 1962, ziua care ii schimbase viata. Cu o noapte inainte nu putuse sa doarma, era nelinistit ca si cind ar fi primit un avertisment si pe la trei, spre ziua, plecase cu bicicleta spre gurile Jiului, sa scoata peste de prin balti, apoi cutreierase prin padurea Zavalului pina cind soarele incepuse sa-si lase dogoarea peste lume. Pe la 11 era deja in moara, cu Maxu, Mircicu si fratii Geanta. Avea pantalonii sumesi pina la genunchi si picioarele mozolite cu pamint uscat, incit parea incaltat cu cizme soldatesti. Nu era deloc obosit, dar era cam posac. Stateau pe roata mare si vorbeau despre bacalaureat. In afara de el, care mai avea un an de liceu, ceilalti erau in chingile acestui examen, pe care ar fi trebuit sa-l dea peste doua saptamini. Isi aduce aminte ca in fata lui era o bucata buna in care cimentul morii se mincase si locul era pardosit cu crengute de troscot. Apoi fratii Geanta au iesit dupa mere.
Cind a intrat Grigore pe usa dinspre Rafaila, toti trei s-au ridicat in picioare si-au facut doi pasi, ca si cind erau gata sa plece. Ce faceti, ba, aici? intrebase el, pasind drept si hotarit spre ei, mai ales tu, care esti huliganul numarul unu, ii spusese el lui Maxu, apoi, inainte ca sa primeasca vreun raspuns ii si rasese o laba. Si cum Maxu era cu totul luat ca din oala, se dezechilibrase si cazuse, izbindu-si capul de muchia rotii. In primul moment ramasesera batuti in cuie peste clipa de fier, apoi Grigore se aplecase spre Maxu si il zgiltiise cu amindoua miinile, pina cind incepuse sa-i curga creierul si abia atunci il asezase pe pamintul morii. Daca sufla unu’ vreun cuvint, v-a luat mama dracu’ pe-amindoi. Grigore isi revenise repede si se ridicase in picioare privindu-i mai intii de jos in sus, apoi pironindu-i ca pe niste pari batuti in pamint. Mai ales tu, Butescule, il luase el de umar pe Mircea, care era brazdat pe toata fata de dungi rosii, te-am halit, ba, daca zici ceva, il impinsese el, departindu-l ca sa se poata uita mai bine la el, nici lu’ ta-tu sa nu-i spui, m-ai auzit?
Cind Grigore s-a intors spre Nini, din tavanul morii sau din gaura prin care se vedea cerul, incepuse sa curga un praf alb ca o pulbere de var. Mai intii se uitasera in sus, dar orbiti pe neasteptate isi acoperisera ochii cu palmele, departindu-se de-a-ndaratelea. Nini a privit din nou, iar praful se ridica incet, ca si cum niste musculite minuscule se asezau constiincios intr-un front, alcatuind o bara orizontala, ridicata la un metru deasupra lui Maxu. Se uitau toti trei, la bastonul alb, care acum parea o materie compacta. Ce pizda ma-sii e asta, ma, baieti, se indulcise Grigore, ati facut voi ceva? Nu facusera si amindoi dadeau din cap ca nu, apoi Mircea isi facuse semnul crucii. Imaginea asta si-o aduce bine aminte. Statea cu spatele spre usa principala si privea bastonul neclintit. In fata lui, Mircea se inchina gata sa izbucneasca in plins, iar pe fereastra din spatele morii tocmai se catarau rizind fratii Geanta. E o bucata a intimplarii care i se infatiseaza uneori in miez de noapte, ca o scinteie lipita de el. Nici macar nu este cea mai importanta parte a acelei povesti. Dar este cea care i s-a infipt in miezul creierului. Pe urma, bara a-nceput sa se ridice si sa coboare, mai mult plutind, si, pe masura ce facea aceasta miscare, se latea ca o guma de mestecat intinsa de o limba experta, labartindu-se si deformindu-se, in timp ce fratii Geanta ajunsesera si ei destul de aproape ca sa nu mai scoata nici un sunet, tot holbindu-se la pasta alba si miscatoare, aproape alunecoasa, care isi modela parca noul chip, unul de ciuperca animata sau poate de fantoma. Se inaltase bine si se lungise ca o pelerina subtire. Acum, gindindu-se la ea, Nini isi aduce aminte ca i se paruse transparenta si ca zarise picioarele lungi ale unei fiinte plapinde, poate un inger, miscindu-se gratios intre faldurile albe, ca o spuma. Apoi totul disparuse ca si cind n-ar fi fost.
Primul isi venise in fire Grigore: O fi fost ce-o fi fost, poate o fantoma ori ce-o fi ea, hai, baieti, sa se duca cineva, du-te tu, Butescule, sa anunti c-a murit Maxu, nu stim cum, aici l-am gasit, da? E clar? intrebase el uitindu-se drept in ochii lui Nini. Fratii Geanta nu scoteau nici un cuvint, priveau doar spre Grigore, tinindu-si inca miinile pe buzunarele doldorosite cu mere mici, de vara, si gurile usor intredeschise, incit lui Nini, i se parea ca arata ca doi crocodili ridicati pe verticala. Hai sa iesim de-aici, fiecare sa plece acasa, nu vorbiti cu nimeni, nu faceti spume, asteptati ordinul meu, ca daca va apucati sa spuneti de fantome si de alte alea, ajungeti la balamuc. Eu n-am fost aici. E clar?
Il afectase moartea lui Maxu, nu putea sa nege, dar si mai puternic il calcase peste cutele inimii fantoma alba ridicata peste cadavrul lui. Era sufletul lui Maxu ori ingerul mortii ori poate doar un semn trimis de… cineva, orice ar fi fost era neobisnuit si chiar dupa aceea, in noptile chinuitoare de la scoala de corectie si in alte nopti grele, se gindise la aceasta aparitie ca la prietenul lui cel mai bun si martor al tuturor marturisirilor pe care le depusese in buzunarul ascuns in mintea sa si care era singurul loc in care putea sa dea drumul tuturor secretelor la care il obligase viata. Grigore ii propusese un tirg, care atunci il speriase de moarte, dar pe care dupa aceea ajunsese sa-l aprecieze. Luase asupra lui crima, recunoscuse ca l-a omorit pe Maxu si fusese trimis intr-o scoala de corectie. Dar viata nu fusese chiar asa de neagra cum si-o imagina in copilarie, pe cind il ameninta cite cineva c-o sa-l manince scoala de corectie.
Grigore ii spusese c-o sa-l dea pe mina unui frate, sa stea linistit, c-o sa fie bine si om o sa iasa din el. Si se tinuse de cuvint. De la tribunal, aproape ca-l aruncasera intr-o duba, unde il cunoscuse pe Titan, un barbat, care suridea chiar si cind era obosit si care il impresionase pe Nini pina-n maduva. La inceput crezuse ca e fratele lui Grigore, apoi, dupa multi ani aflase ca era doar un alt prigonit de soarta, caruia i se spunea Titanu pentru ca omorise pe cineva in cartierul Titan din Bucuresti. In lumina cafenie din duba, omul acesta ii aparuse ca un inalt demnitar, cum statea drept in costumul sau gri, surizind constant, si vorbindu-i ca unui egal: uite, Nini, am nevoie de tine, iar cineva te-a recomandat ca pe un om de mare incredere. Facuse apoi o pauza, lasindu-si ochii in jos si, continuind sa zimbeasca, ii deschisese iarasi privindu-l cu simpatie, ca pe unul pe care il cintarise deja. Si-ncepuse sa-i spuna:
– La scoala asta unde te duci acum, sint niste probleme, iar problemele vin intotdeauna de la oameni. Rugamintea mea este sa descoperi care sint acolo capiii razmeritelor si pentru ce motiv ii asculta ceilalti. Ce zici? Ai sa poti sa faci fata?
– Cum sa nu, raspunsese Nini, cu fundul gitului inundat de saliva si cu ochii inlacrimati. Fac tot ce pot eu si-i aflu… Ar mai fi vrut sa spuna ceva, dar nu stia ce, creierul i se aerisise complet.
– Buuun! Atunci, dragul meu, si eu am sa te ajut pe tine si daca lucrurile merg ca la carte, am sa te scot cit de repede de-acolo. Insa! Iar tacuse si-l privise ca si cind i-ar fi spus, nu merge chiar asa, mai e ceva de facut. Apoi ii explicase: Trebuie sa renunti la numele tau de-acum. Iti pare rau?
– Nu. De ce sa-mi para rau? se grabise Nini sa intrebe, iar Titanu, reluase,
– Atunci, cu atit mai bine, ia-ti un nume nou-nout si-ai sa vezi ce bine va fi. Dar nu orice nume, ci unul anonim, care se uita repede, ceva care sa nu atraga atentia pentru ca in viata cu cit esti mai sters si mai nebagat in seama cu atit o duci mai bine. Uite, ca sa te ajut sa iei o decizie, ia lista asta. Sint aici numai astfel de nume.
Nini apucase foaia impaturita, pe care erau scrise cu litere tiparite vreo 15 nume, pe primele parca le mai vede si astazi: Ion Dobre, Ilie Vasile, Gheorghe Marin. Atunci nu i se paruse important, aproape ca isi alese la intimplare un nume, nici macar nu citise toata lista, iar acel nume strain si insipid il apasa acum, mai ales in ultimii ani, in care i se facuse dor de adevaratul lui nume, care era Nini Jighereanu, si chiar spera ca intr-o zi sa si-l poata redobindi, ca pe un trofeu ratat la virsta tinara.
Asa devenise Sandu Ion. In scoala de corectie a stat trei luni. Erau niste gugustiuci de oras, niste fraieri care aduceau tigari in scoala, si pentru asta nu le iesea nimeni din cuvint. Dupa aceea, Titanu l-a scos de-acolo si l-a angajat intr-o fabrica. Aici era cu ochii pe aia cu gura mare, facea liste, nu mare lucru. Apoi s-a inscris la seral si a luat liceul de la capat, pentru ca era Sandu Ion, care nu calcase in viata lui la liceu. La seral a-nceput sa racoleze oameni. Deja viata lui a luat-o spre bine. Acum Titanu ii aducea lunar si plicul cu bani. Se simtea important si traia aventuros ca-ntr-un film cu Belmondo. Pe la liceu trecea doar cind avea de ridicat informatii, teancuri de maculatura, pe care atunci, in primii ani, o citea fara sa sara vreun rind, si pe care acum o sorteaza din mers. Au fost niste ani nebuni, dar abia prin 68, cind a terminat liceul, a intrat cu adevarat in miezul actiunii. Prima lui misiune a fost la Galati, isi aminteste perfect, mai ales emotia care l-a gituit tot drumul. Avea pe atunci un IMS ca un soson kaki si-un sofer care fluiera in continuu un cintec despre vecina curva. In Galati trebuia sa-l linisteasca pe unul care vorbea aiurea: venea spre seara intr-un parc si spunea c-a auzit el ca Securitatea a omorit-o pe cintareata cutare, care n-a mai aparut la televizor de citeva luni bune, ca nu stiu ce scriitor a fugit din tara si-a dat interviu la Europa Libera, ca toate telefoanele sint ascultate de Securitate si alte chestii de agitator timpit. Nini l-a asteptat cind venea acasa si si-a-nfipt o gheara-n ceafa lui, iar cu dreapta l-a batut numai in gura. Avea un pumnar de otel care nu era din dotare, ci i-l facuse un strungar, un baiat cumsecade care lucra de citiva ani pentru el; prin urmare i-a facut gura chiftele si l-a lasat fara dinti, iar la sfirsit i-a spus la ureche tine-ti ba, gura, nu mai vorbi ca prostul ca data viitoare te-achit.
De aici incolo avusese tot felul de misiuni, il mai aranjase pe cite unul, pusese la punct nenumarate retele de informare. Intr-un timp lucrase intr-o uzina. Aduna date despre cei care aveau de gind sa fuga din tara, centraliza informatiile despre cei care urmau sa fie primiti in partid. Cam prin perioada aceea, incepuse s-o lase mai moale cu munca. Toata lumea voia dosare curate, si sefii lui si partidul si chiar si seful suprem, iar planul la primiri de noi membri se marise mult. Asa ca unde vedea vreo nota mai dusmanoasa, in care scria de exemplu il stiu pe vecinul meu de cind s-a nascut si pot sa spun ca face parte dintr-o familie care nu prezinta garantii, intrucit tatal lui nu e membru de partid, iar bunicul a fost inchis in 1954 pe motive politice, ei, bine, declaratiile de acest gen le distrugea si punea pe altul sa scrie, mai ales ca avea de unde. Pentru astfel de informatii nu erau folositi oamenii din retea, ci orice cetatean avea obligatia sa le scrie atunci cind un apropiat al sau urma sa fie primit in partid. De altfel si oamenii intelesesera si scriau din proprie initiativa lucruri decente, de cele mai multe ori este un coleg bun, isi face treaba si e respectuos cu vecinii si treceau sub tacere toate acele amanunte care l-ar fi pus in lumina proasta pe cel vizat. Mai ales ca nici un agent nu se ducea sa ceara note informative de la oricine, de la aia zarghiti, ursuzi ori care spuneau glume politice, ci de la oamenii cinstiti, omenosi, bine vazuti in societate si mai ales care se bucurau de respectul general.