Cheta la flegma
Niciodata n-am inteles de ce unele mame le pun copiilor mina pe cap si le ciufulesc parul; iar cind am intrebat cu ochii holbati pe o tanti cit butoiul, ce se foia in fata mea la rind, mi-a spus ca atunci ii mingiie; si, cind am intrebat ce-nsemna ca ii mingiie, mi-a raspuns ca le pune mina pe cap, asa ca m-am lasat pagubas de a intelege tot felul de nimicuri. De mic am pus o multime de intrebari si nu mi-a fost usor sa suport toate raspunsurile. Ori se hohotea pe seama mea, ori mi se spunea ca nu ma priveste sau chiar eram plesnit peste ceafa. Mama, o femeie care putea a transpiratie si era mai tot timpul plecata, nu mi-a raspuns niciodata la intrebari. Tata vorbea atit de cleios, incit nu intelegeam ce spune. Cuvintele abia se tirau, baloase, strimtorate in cerul gurii, si tisneau ca niste coji de seminte. Mereu te scuipa cu ele, dupa ce gemea indelung, de parca le nastea sub limba. Era indaratnic in felul lui si tot timpul matol. La doi pasi de casa era o crisma murdara, cu o balta de pisat rosiatic intr-o parte, scurs de la veceurile totdeauna prea pline. De acolo, odata la doua zile, il aduceam cu caruciorul de butelie. Cind ma luam cu joaca si uitam, dormea afara fara sa cricneasca. Venea dimineata injurind, se arunca in pat ca o lehuza si se vaicarea de reumatisme. Altfel, era un om bun; dar era greu sa-l prinzi altfel. Prima data cind am vazut cum se spalau cu adevarat niste oameni, eram cu frate-miu si cu Prastie la o vecina in gradina. Ne-am catarat in nuc si beleam ochii pe un gemulet prin care se observa tot. In familia cu pricina erau si doua fete, pe ele le asteptam. Era secretul nostru, numai noi trei il stiam. Prastie era tipul cel mai grozav din mahala, avea doi dinti lipsa si se batuse cu o gramada de lume. Prastie era ascultat de toti. Apoi venea frate-miu si pe linga el ma strecurasem si eu. Dar mai stiam citeva figuri grozave: Ata – slabanog si lung de nu se mai termina, cu pumnul ca ghiuleaua; Planta – mic si slinos, mina de aur, degete de sopirla si gura spurcata; Nababul – flegmatic, cu miinile crescute pina la cot in buzunare, pe felie cu tot felul de pipite, care m-a invatat sa fumez.
Simbata mergeam la film in nuc, fiecare cu craca lui. Stateam serios si atent, desi de fiecare data vedeam acelasi lucru. Mie imi placea aia mica, Dalia, cu titustele ridicate in sus si parul negru prelins pina la buric. Stralucea sub bobitele de apa ca un robinet nou si se freca cu buretele pe la subtiori, pe burta si intre picioare. Odata a venit frate-miu cu un binoclu, pe care il dadeam din mina in mina. Lor le placea de Lola, fata mai mare, dar mie nu-mi placea deloc, fiindca avea parul cinepiu peste tot si titele mari cit un cap de copil. Eu eram rapanos si nu ma spalam decit vara, la iaz. Nu ma bagasem niciodata intr-o cada asa alba, ca Dalia, desi tare mi-ar fi placut si mie sa ma balacesc si sa ma frec cu buretele… Aveam praf in cap si solzi pe la glezne. Eram vesnic murdar pe la gura si purtam tenisi jegosi. Toate incaltarile erau mostenire de la frate-miu, iar majoritatea erau deja facute praf. Iarna era cel mai greu, caci vara ne descurcam si desculti. Intr-o simbata, frate-miu si cu Prastie s-au carat cu doua haimanale pe cimp si n-au vrut sa ma ia si pe mine. Mahalaua e chiar in buza cimpului, as fi vrut sa-i urmaresc, dar mi-era frica de bataie. Ma moveau la milimetru patrat daca ma miroseau. Asa ca m-am furisat singur catre nuc. Noapte de sa-ti bagi degetele in ochi si eu stateam cu gura cascata! Si pe dupa cap, si pe umar, si cu sapunul verde, si cu ala rosu, intindeam gitu-n stinga, ba in dreapta, ma mutam de pe o craca pe alta, era fascinant, stralucea ca un ingeras, ca o diavolita, imi placea cum isi freca titele si pe deasupra, si pe dedesubt, si nastureii maronii… clabuci mari, verzulii umpleau cada, camera, clabuci creti, creponati, luminosi, si ea plutea lenevoasa, cu carnea tare, sidefie, intr-o permanenta mirare nastrusnica, cu picioarele lemnoase, piele fina si umeda ca un bot de catel…
Am batut cu degetul in geam si a tipat din rarunchi, spargind clabucii dolofani, iar eu, dezmeticindu-ma, am taiat-o prin gradini, prin locuri de mine stiute, pina in marginea imasului cu iarba scurta. Rasuflam greu si scoteam fum din toate ranile.
Cind iesea pe poarta, o dezbracam cu privirea si-i simteam mirosul in nari, mirosul acela de sapun rozaliu, o cunosteam bine, avea o alunita mai sus de buric, deseori ma gindeam sa ma duc si sa-i soptesc la ureche: „Ce-ti mai face alunita de deasupra buricului?”. Sau sa-i povestesc totul si s-o privesc pina in adincul ochilor. As fi asteptat un suris inlemnit, poate o privire-lama zbirniind pe linga mine sau, strecurat, un zimbet parsiv-neincrezator. Bineinteles, n-am facut nimic din toate astea, m-am multumit sa stau tolanit in sant, cu un fir de iarba in gura, si s-o dezbrac incet, toala cu toala.
In rest, eram de gasit oriunde nu te asteptai, haladuiam toata ziua nestingherit, nepasator. Seara ma aciuam pe linga gasca adunata pe sant: Ata, Prastie, Nababul si toti ceilalti. Stateam si-i ascultam cum povestesc si rid. Uneori ma hlizeam si eu, alteori nu intelegeam de ce isi arata fasolele. Veneau si fetiscane cu tot felul de nume scurte, Coco, Fifi, Mimi, Pipi, naiba sa le ia, mereu zimbarete, baietii le ciupeau de tite si le ascundeau cite un pantof, le puneau sa sara intr-un picior, sa toarne mascari si sa bea vin. Eu eram tot timpul cel trimis dupa udatura si-mi parea bine, fiindca n-aveam para chioara si pe drum mai trageam cite o dusca. Ma torpilam repede si ma inghesuiam pe linga fetiscane, ei rideau de mine si primeam numai castane: „Ia laba, pustiule, sa nu mori!”. Imi mai dadeau citeodata sa beau pina vomitam pe pantaloni. Ma duceam a doua zi la iaz si-i spalam, ii frecam cu pietris. Singurii mei pantaloni – scurti si zdrentarosi, de murdari nici nu mai spun. Tot seara, citeodata, cintam. Imi placea teribil sa cint, de aceea rageam ca numai gura mea se auzea, mai ales cind ma si matoleam putin. Trebuia sa ma plesneasca peste muzicuta ca sa tac. Adormeam pe unde apucam, fara sa ma intreb daca e bine sau nu, simteam pamintul sub mine ca un plamin urias, ridicindu-se si coborind, ridicindu-se si coborind, ametitor, suierind din adincuri, si imaginile se incilceau in creier, vedeam intimplari, zile, figuri, vise frumoase cu salcimi infloriti, infulecam ca spartul flori mari, alb-galbui, de ceara regeasca, de imi ghioraiau matele sfisietor, flori mari, gustoase, faceam in gura o spuma ca un lapte, pe care o inghiteam hulpav, flamind, inghiteam la saliva prin somn, de ma durea gitul dimineata. Apoi vise urite: o oaie rapciugoasa se scarpina de piciorul meu si mereu senzatia scirboasa de gunoi lunecind pe valuri de flegma, de stomac rasucit, izbit dinauntru cu un ciocan pneumatic, maluri gelatinoase prinzindu-se intr-un mototol universal, intr-un virtej de voma in care dispar toate lucrurile…
Tata a murit intr-un canal cu pacura, in gara. Era facut muci, a alunecat si s-a inecat. L-au scos prea tirziu, inghitise doua kile de lichid negru. L-a adus mama intr-un sac de rafie si l-a frecat o noapte cu caramida sa se mai albeasca. La ingropaciune au venit citiva betivi care au ras tot ce era de baut si au sters-o, nici n-au mai ajuns la cimitir. Eu, sora-mea si cu frate-miu am mincat la griu fiert de ni s-au umflat burtile. Era griu mascat, cu bobul mare, gustos si facut cu zahar vanilat. L-am studiat in spatele casei, dupa ce am vomat in cor toti trei; niciodata nu mai mincaseram asa mult. Pe tata nu l-a plins nimeni. Mama a rasuflat usurata ca a scapat de betivan, ca nu mai are cine sa-i bea banii si s-o cafteasca. Ea era singura din casa care muncea si putea ingrozitor a transpiratie. Rude nu am avut niciodata. In general oamenii saraci nu au rude, insa eu am avut prieten un ciine. Unu’ batrin care abia se tinea pe picioare, m-am imprietenit cu el pe malul iazului. Avea ochii blinzi si blana latoasa, de culoarea ruginei. Noaptea dormea cu mine, ma incalzea la spate. Odata m-am trezit cu spatele rece. Mi-a parut rau dupa el, mai rau ca dupa tata. Tata nu ma incalzise niciodata la spate. L-am ingropat pe malul apei si l-am vegheat toata noaptea. La un moment dat mi se facuse frica, era pentru prima oara cind simteam ca niste viermi pe sira spinarii si parca un scincet plapind venea de undeva din adinc. Mi se ciulise parul pe spate, cu toate ca nu credeam in prostii de astea. Atunci am privit apa, aschiile de luna clatinindu-se bete, ondularea si a revenit senzatia pe care o stiam cu siguranta de undeva, nu numai din somn. Pina in zori am crezut ca innebunesc.
Strasnic imi mai placea sa umblu brambura, fara nici un Dumnezeu, sa stau trintit pe spate si sa sug fire de iarba. Dupa moartea ciinelui, vreo doua saptamini n-am mai dat pe la iaz, de aceea ma intilneam mai des cu Petre, nebunul, care avea pantalonii prinsi cu sirma si se credea Dumnezeu. Il ascultam cit il ascultam si, cind ma plictiseam, il injuram si plecam. Se uita lung in urma mea, cu o blindete de vitel in ochii rotunzi si rosii ca ridichile. Imi spunea cit de mult a muncit el ca sa fie Dumnezeu si cel mai tare o sa-l pedepseasca pe omul cu gard verde care il plesneste peste miini cind se intinde dupa cirese. Vorbea blind ca un inger nataflet si se ridica putin in aer, mai cuvinta, apoi se cobora inapoi linga mine si bocea. Atunci ii spuneam ca e un Dumnezeu prost daca plinge si el imi pupa miinile. Imi pupa miinile si mi le uda cu lacrimi. El n-avea casa si mi-era mila, iarna il mai ascundeam la noi fara sa stie mama. Toata lumea ridea de el, dar intr-o toamna a venit cu doua frunze in mina, doua frunze de nuc, mari si lucioase, uite, tine astea de la mine, tine astea de la Dumnezeu, ca eu miine ma duc. Si a doua zi, in mijlocul strazii s-a vazut o lumina mare care s-a rotit ca un virtej drept in sus. Am povestit tuturor ce se intimplase, le-am urlat topaind intr-un picior, dar nimeni nu m-a crezut, au spus ca-s tacanit de mic, probabil de foame. Am pus frunzele la icoana, in amintirea lui Petre nebunul.
Totul era formidabil in acel loc, se intimplau o mie de lucruri pe zi, daca stiai sa le vezi. Iar pentru asta iti trebuiau o pereche de picioare zdravene, ochi ageri si multa imaginatie. Baietii erau tandri si parsivi, mereu hlizindu-se cu tirfele lor, furnicile urcau in virful firului de iarba care le catapulta cu gratie in vazduh, barbatii leneveau sub vita-de-vie, asteptind sa se coaca strugurii; femeile spalau pelinci, chiloti si ciorapi, dar sub toate acestea macina putreziciunea.
Sora-mea si-a pirdut virginitatea intr-un lan verde de griu. Frate-miu era in armata. Au luat-o Prastie si Nababul, au dus-o cu zaharelul, i-au promis ca ii arata in cimp o borta pe unde se ajunge in iad, se vede pe-acolo pucioasa si foc, cum fierb cazanele cu smoala, o borta pe care le-a aratat-o Petre, nebunul. Proasta, curioasa, a mers cu ei. Eu i-am urmarit, simtisem ceva. Ea tot intreba „Unde-i? Unde-i?”, „Uite-acolo-i!”, i-a zis Prastie incepind sa o dezbrace. Ea a tipat si au plesnit-o. Am sarit din ascunzatoare, vinat de furie, dar m-au linistit repede. Am auzit ca prin ceata tipete scurte. Cind m-am dezmeticit, ei plecasera si ea ridea ca timpita. „Nu-i chiar asa rau!”, a spus, „numai ca pasesc greu”. As fi batut-o, dar eram sleit. Am scuipat si m-am carat repede. Totdeauna am crezut ca femeile-s proaste, in afara de profesoarele mele, care stiau carte, nu gluma! Daca nu i-a spus ea mamei, de ce i-as fi spus eu?
Toate imi vin cu forta in minte.