În 26 octombrie 2020 mini-seria de șase episoade The Undoing/ De la început, creată de David E. Kelley și regizată de Susanne Bier, are premiera pe HBO și HBO GO. Nicole Kidman, care a colaborat cu Kelley la Sweet Little Lies/ Marile minciuni nevinovate, revine ca protagonistă și producător executiv al unui antrenant thriller psihologic despre minciună și trădare în high class-ul newyorkez, unde o psihoterapeută de succes (Kidman) află că soțul oncolog (Hugh Grant) e un mincinos fără scrupule.
Mini-seria adaptează romanul You Should Have Known, de Jean Hanff Korelitz, care a apărut și la Editura Litera, în ianuarie 2020, cu titlul Ar fi trebuit să știi… dar acum e prea târziu. Am avut posibilitatea să văd în avans primele episoade și n-am făcut pauze între ele. Dacă Nicole Kidman și Donald Sutherland joacă la cotele lor înalte obișnuite, surpriza e Hugh Grant, al cărui șarm implacabil e exploatat într-un rol de contre-emploi pe măsură, care determină fluctuațiile umorale ale celorlalte personaje.
Daneza Susanne Bier, care a luat Oscarul pentru film străin cu In a Better World/ Într-o lume mai bună în 2011 și care a cochetat în cariera ei începută la sfârșitul anilor ’90 cu comedia romantică, cu filme realizate sub preceptele Dogmei 95, dar și cu filme de largă respirație construite în jurul unor actori cunoscuți, își folosește experiența din regizarea serialului BBC The Night Manager/ Managerul nopții (2016) pentru a asambla o poveste tensionată și excelent jucată, care se rescrie permanent sub ochii spectatorului.
SDC vă prezintă, prin amabilitatea HBO România, un interviu în exclusivitate pentru România cu Susanne Bier, pe care l-am tradus și adaptat. Citindu-l mi-am adus aminte ce ne-a spus Philip Kaufman într-un interviu realizat la Cannes în 2012 – Kaufman a regizat-o pe Nicole Kidman în producția HBO Hemingway & Gellhorn –, că e atât de creativă, încât dă trei duble diferite pentru aceeași scenă. Susanne Bier a zis același lucru.
Cum a pornit proiectul?
Mai întâi am primit prima variantă de scenariu a primului episod. Sunt o mare admiratoare a lui David (n.red.: David E. Kelley) și încă înainte de a mă apuca de citit mi-am spus că va fi ceva foarte interesant. Chiar mi-a plăcut, iar când am aflat că Nicole era și ea implicată totul a devenit și mai îmbietor. Am stat prima oară de vorbă cu ea, a fost foarte seducătoare, apoi am vorbit din nou cu David, am citit cartea și mi-am dat seama destul de repede că avem cu toții aceeași viziune despre cum ar putea arăta proiectul. Am avut cu toții sentimentul că, lucrând împreună, putem aduce acea viziune pe ecran. Ceea ce am și făcut.
Deci ați avut un cuvânt de zis asupra scenariului celorlalte episoade.
Oh, da. După ce am citit primul episod, i-am spus lui David: „Proiectul ăsta poate s-o ia în două direcții – poate fi un thriller sau poate fi o dramă. Aș fi mai interesată de thriller, pentru că simt că într-acolo trebuie să meargă“. David a fost de acord și după mai multe conversații a început să îmi trimită scenariile celorlalte episoade. A fost o colaborare foarte bună și neproblematică; a revenit asupra scenariilor acolo unde era necesar.
Ce anume v-a plăcut la poveste? Poate faptul că e un thriller care folosește teme contemporane?
Da, așa e. Tema principală se referă la cât de mult suntem în stare să cunoaștem o altă ființă umană. Cât de mult ne putem încrede în propriile instincte? Cât de mult ne putem încrede în ceea ce vedem? Fiecare dintre noi s-a confruntat cu aceste probleme, într-o măsură mai mare ori mai mică. În al doilea rând, mi s-a părut că, dacă pui în centrul acestei construcții care se dovedește complet falsă o persoană frumoasă, interesantă și realizată cum e Grace, rezultatul va fi cu totul irezistibil.
Când spuneți o poveste, empatizați cu un singur personaj sau încercați să vă apropiați de toate în mod egal?
Cum să zic, din moment ce Grace e personajul central, te identifici cu ea, dar eu m-am identificat și cu ceilalți. Un regizor are nevoie să înțeleagă fiecare personaj în orice moment; trebuie să poată intra în mintea lui – altfel nu poate regiza. Parte a ceea ce face meseria noastră atât de interesantă e faptul că trebuie să intri și în mintea unui sociopat, și în mintea unui copil – deși uneori te cam sperie să intri în mintea atâtor oameni. (Râde.) Uneori spui că înțelegi un personaj cam prea bine, iar alteori spui: „OK, mă bucur că e doar un film“. (Râde.)
Ce așteptați de la actori? Vă doriți să vină cu propriile idei asupra personajului?
Desigur. Aș fi nemulțumită dacă între noi n-ar exista un schimb constant de idei. Poate fi ceva extenuant, dar e foarte profitabil. Nu cred că a existat un singur weekend în care să nu îmi petrec jumătate din timp vorbind la telefon cu actorii și cu David, iar în cealaltă jumătate să nu lucrez pe scenariu. Odată ce începi filmările, nu mai ai timp de pauze, totul e la foc continuu.
Vă doreați de multă să lucrați cu Nicole Kidman?
I-am admirat dintotdeauna geniul, curajul, asiduitatea și abilitatea nebunească de a deveni personajul pe care îl joacă. E aproape ca și cum i-ai implanta un cip în creier, iar ea ar deveni dintr-odată altcineva. Da, am admirat-o dintotdeauna și mereu mi-am dorit să lucrez cu ea.
Și s-a ridicat la înălțimea așteptărilor?
Oh, da. E extrem de ușor să lucrezi cu ea și e foarte interesantă. Nicole face orice îi ceri și e și super-creativă. Fiecare dublă o face altfel. Am o mare satisfacție atunci când filmez și nu știu exact ce se întâmplă, dar primesc cadouri de genul ăsta. Iar ea livrează aceste cadouri tot timpul – Hugh (n.red.: Hugh Grant) la fel. Amândoi improvizează foarte mult. Nu cred că au avut o singură dublă care să nu fi fost diferită de precedenta.
De ce vi s-a părut că Hugh Grant era cel mai potrivit să-l joace pe soțul lui Grace, Jonathan?
E ciudat că Hugh a fost prima mea alegere, una instinctivă. Doream de multă vreme să lucrez cu el, am avut împreună un proiect care a căzut și tot timpul mi-am zis că e un actor super-interesant, care cred că în timp a devenit și mai interesant. Mi s-a părut ca poate juca un tip foarte enigmatic de personaj – cineva cu mult farmec și care e foarte haios, dar care în spatele poantelor și a șarmului ascunde ceva foarte adânc și care nu știi dacă e bun sau rău. E ceva trist ori e ceva înfricoșător? Întotdeauna m-a intrigat ideea că în spatele glumelor și al șarmului lui Hugh se poate ascunde ceva mult mai periculos și mult mai alunecos, ceea ce era perfect pentru Jonathan. Hugh l-a creat pe Jonathan. Personajul putea fi în multe feluri, dar Hugh a creat un Jonathan numai al lui.
În schimb, Donald Sutherland (n.red.: care îl joacă pe tatăl lui Grace) dă un aer amenințător personajului său, nu credeți?
Donald e fantastic. Încă înainte de începe să fac filme, mi se întâmpla să mă uit la câte un film unde Donald nu avea rol principal, dar unde întotdeauna erau scene pe care le fura. Personajul lui simbolizează o anumită poziție socială și financiară, e din vechea generație. Tatăl lui Grace nu e un om rău, doar că și-a trăit viața fără să-și pună prea multe întrebări, iar când lucrurile încep să se deșire, se deșiră și pentru el.
Vă plac filmările?
Mi se par teribil de incitante, deși sunt extenuante. E ca și cum ai alerga la maraton timp de 90 de zile. Vrei să faci asta, dar când ajungi la jumătate te întrebi dacă o să reziști și pe urmă, când mai ai doar 20 de zile, începi să te gândești cu dor la toată echipa. (Râde.) Știu că mulți regizori se întristează când se termină filmările, dar eu mă simt eliberată pentru că simt nevoia să-mi limpezesc mintea. Pentru că pe urmă intru în montaj – alt maraton, care nu mai e extenuant fizic, dar tot extenuant rămâne.
FOTO: © HBO