Actualitate  -  Constantin Pistea  -  

Hiromi Kawakami scrie despre multe feluri de dragoste: cea dintre tineri prea timizi pentru a face un pas în față și a-și mărturisi sentimentele, cea dintre o femeie tânără și un bătrân, dar și cele dintre un instabil emoțional și numeroasele femei pe care le-a prins în colecția sa de amoruri precum într-un insectar.

Hiromi Kawakami (n. 1958, Tokio), una dintre cele mai populare romanciere japoneze în Occident, a debutat în volum cu Kamisama (Dumnezeu) în 1994. Cu studii de științe naturale la Colegiul Ochanomizu, a predat biologia până când scrisul s-a transformat în profesie. La doi ani de la debut a obținut Premiul Akutagawa pentru Hebi wo fumu (Pășind pe un șarpe).

În 2000 a publicat romanul Oboreru (Înec), care a primit Premiul japonez pentru Literatură Feminină și premiul Itō Sei, iar următoarea sa carte, apărută în 2001, Sensei no kaban (Vreme ciudată la Tokio; Polirom, 2015, traducere din limba japoneză și note de Diana-Elena Tihan) a fost recompensată cu Premiul Tanizaki. Hiromi Kawakami a mai publicat volumele Nishino Yukihiko no koi to bōken (Cele zece iubiri ale lui Nishino, 2003; Polirom, 2015, traducere din limba japoneză de Florin Oprina), Furudōgu Nakano Shōten (Prăvălia de mărunțișuri a domnului Nakano, 2005; Polirom, 2015, 2020, traducere din limba japoneză și note de Magdalena Ciubăncan), Manazuru (2006, premiul MEXT pentru Arte; All, 2012) și Pasutamashīn no yūrei (Fantomele mașinii de tăieței, 2010).

Romanul Cele zece iubiri ale lui Nishino a fost ecranizat în 2014. În 2007, Hiromi Kawakami a fost omagiată de Ministerul Educației din Japonia pentru romanul Manazuru, iar în 2012 și 2014 s-a aflat pe lista scurtă a finaliștilor la Man Asian Literary Prize și Independent Foreign Fiction Prize, cu traducerea romanului Vreme ciudată la Tokio.

Patru cărți de Hiromi Kawakami au fost publicate până acum în limba română, una la Editura All (Manazuru) și celelalte trei la Editura Polirom: Cele zece iubiri ale lui Nishino, Vreme ciudată la Tokio și Prăvălia de mărunțișuri a domnului Nakano.

Colecționarul de femei-fluture

Roman atipic, construit pe baza a zece povestiri, Cele zece iubiri ale lui Nishino, publicat de Editura Polirom în anul 2015 (traducere din limba japoneză de Florin Oprina), îl descrie pe Yukihiko Nishino prin intermediul mărturiilor a zece femei.

Nota comună a textelor este chipul în care femeile se lasă cucerite de acest bărbat cuceritor mai degrabă neserios, de o fragilitate emoțională transparentă: toate îi sesizează jocurile și prefăcătoriile, însă se lasă prinse în capcană.

Nishino este comparat cu un colecționar care desface aripile unui fluture și îl țintuiește în insectar. Pentru el, femeile sunt ceva necesar, dar pasager, expresia unei nevoi, dar și a unei incons­tanțe ale cărei rădăcini se ramifică până departe, până în copilăria sa sumbră.

Cele zece texte îl surprind pe Nishino la vârste diferite, în etape diverse ale vieții, dar cu aceeași atitudine față de sexul opus. Îngrijit mereu în exprimare (deși pe una dintre ele o face „tolomacă“), este elegant și sofisticat, are un surâs plăcut și pare mai mereu bărbatul pe care și l-ar dori orice femeie. Este mai degrabă un prototip – una dintre cele care s-au îndrăgostit de el își amintește că acesta era de „o perfecțiune netedă, pe care n-aveai de unde s-o apuci“. O alta confirmă: „Era bărbatul care împlinea femeilor do­rințele pe care nici ele nu știau că le nutresc, care stătea în spatele lor și le prindea să nu cadă. Ăsta era Nishino. Și făcea totul cu mare ușurință. Când sperai să te sune, te suna. Te căuta cât de des îți doreai. Te lăuda cu vorbele pe care voiai să le auzi. Te alinta cum îți plăcea. Te certa după cum pofteai“.

Totuși, deși insectarul iubirilor sale se populează rapid și fără dificultate, Nishino e nestatornic. Pe cât de repede face noi cuceriri, pe atât de iute este părăsit de cele care se satură să se vadă înșelate. „Un flușturatic“, îl caracterizează o altă amorezată, care nu uită cum acestuia îi suna mobilul după zece noaptea, iar el nu se sfia să îi răspundă unei alte amante. „Să-l iubești pe Nishino e ceva fără sorți de izbândă, dar e și plăcut. A fost o corvoadă care a meritat“, punctează o femeie, înainte de a începe să râdă.

Pe Nishino aceste cuvinte și râsul de după ele l-ar măguli probabil, însă l-ar și frustra. Târziu în viață, după ce lanțul cuceririlor s-a tot rupt, bărbatul acesta, încă tânăr la înfățișare, dar măcinat de neîmplinire, răbufnește: „De ce nu pot să iubesc pe nimeni așa cum trebuie?“. Obișnuit să sară de la una la alta, ideea de a se statornici la o singură femeie i se pare teribilă, ceva contra felului său de a fi. Recunoaște că i-ar fi frică de un astfel de trai, pe care îl numește „drept“.

Foarte priceput în a le face pe femei să se îndrăgostească de el, Nishino este incapabil să iubeas­că. Asistăm la o soartă tristă, parțial explicată printr-o mărturie de la finalul romanului, soartă pecetluită de o moarte ușor absurdă și grăbită. Kawakami parcă a ținut să le facă dreptate femeilor înșe­late de Nishino și i-a pus punct acestuia, un punct superficial, pe măsura caracterului acestui bărbat nefericit.

Romanul oferă o aparență de simplitate, iar savoarea lui se sim­te tot mai puternic către final, odată cu suprapunerea tuturor vocilor feminine care contribuie la portretul lui Nishino. Fragilitatea și slăbiciunea sunt punctele între care oscilează cele zece fe­mei și unicul bărbat din această carte: pe de o parte, deși sunt conștiente de îndrăgostire, ele se lasă cucerite și tot ele se arată capabile să îl părăsească pe neseriosul Nishino, iar, pe de altă parte, deși e conștient de capacitățile lui și deși se arată adeseori sigur de potențialul său, Nishino e veșnic nemulțumit că nu poate trăi drept.

Mai mult sau mai puțin absurd

În Vreme ciudată la Tokio (Editura Polirom, 2015, 2020, traducere din limba japoneză și note de Diana-Elena Tihan), Tsukiko are 38 de ani. Este singură, are un serviciu de rutină care implică deplasări prin oraș, iar când termină munca îi place să se relaxeze într-un bar. Domnul Matsumoto are cu „doar“ 30 de ani mai mult și este fostul său profesor de literatură din liceu. Ea, nefiind o elevă strălucită, iar el, exact ceea ce ți-ai ima­gina de la un profesor pensionar: un bătrân aparent morocănos și rece, dar cu aceeași înclinație pentru alcool ca Tsukiko.

Normal, deși viața bate filmul, e greu să-ți imaginezi că, la o asemenea diferență de vârstă, se poate înfiripa ceva. Totuși, romanul merge pe această cale: cei doi vor ajunge împreună – și nu, nu ofer nici o dezvăluire aici, pentru că nu aspectul acesta este cel care contează cu adevărat în romanul lui Hiromi Kawakami. Da, se poa­te ca atracția sexuală și dragostea să apară și într-o astfel de situație, însă miza scriitoarei japoneze a fost să arate cum și de ce. De parcă ai putea să explici dragostea, ar cârcoti cineva. Nu neapărat, însă cadrul minimalist în care se petrece acțiunea din acest roman oferă un incredibil front de lucru pentru zâmbetele, replicile și mai ales tăcerile pe care le schimbă Tsukiko și sensei, cum îl numește ea pe domnul Matsumoto.

Cu una-două situații care funcționează ca excepții, romanul îi fixează pe cei doi la bistroul lui Satoru, consumând foarte mult sake. Foarte mult sake. Nu este ceva rar în scrierile lui Kawakami, pentru care băutura și mâncarea funcționează ca liant între personaje (de multe ori lucrurile esen­țiale se spun la un pahar sau într-un restaurant, în așteptarea mâncării), însă aici, fiind vorba de un bătrân și de o femeie mult mai tânără, atât de mult alcool pare nenatural. Cantitatea impresionantă consumată ar putea duce în multe direcții și ar putea lăsa cititorului impresia că relația dintre cei doi pornește și se termină cu ea, însă nu este cazul: relația nu crește pe seama băuturii, pentru că există în cei doi o cultură și o mentalitate – poate specific japoneze –, definite în carte ca fiind „cum se cuvine“.

„Nici când eram împreună cu sensei nu mă simțeam diferit față de clipele în care făceam toate acele lucruri singură. Așadar, poate că n-ar fi avut nici o im­por­tanță dacă eram sau nu cu sensei, dar adevărul este că atunci când eram împreună mă simțeam cum se cuvine.“

Există mult firesc în apropierea lui Tsukiko de sensei. Ea simte că nu mai poate să țină în sine sentimentele, însă el o mângâie pe creștet ca un părinte și o întreabă dacă nu cumva ar vrea să facă împreună o supă de cartofi dulci. Ea îi spune că îl iubește, iar el nu zice nimic, lăsând loc interpretărilor și încurajând prin amabilitate această relație. La un moment dat, când lucrurile sunt ceva mai avansate, iar cei doi sunt împreună la un han, deși dorm în camere diferite, el face un pas în față și îi spune că îl poate vizita după ce își face un duș. „Ușa mi s-a închis drept în față, lăsându-mă singură pe coridor. M-am mai legănat o vreme, abia perceptibil. Cu mintea încețoșată de aburii alcoolului, am început să meditez la cuvintele lui sensei. «Poți să vii în camera mea». Exact așa se exprimase. Dar dacă mă duceam în camera lui, ce urma să facem? În mod sigur nu aveam să jucăm tabinet. Poate, să bem încă un pahar? După cum îl cunoșteam eu pe sensei, n-ar fi fost exclus nici să zică «Hai să compunem versuri!».“

Cum zice și Tsukiko, „totul pare mai mult sau mai puțin absurd“. Cum e vorba despre mărturia ei după moartea lui sensei, există un iz de melancolie în aceas­tă poveste care, în ciuda faptului că poate părea tristă, în fapt este mai degrabă optimistă. Mi-a plăcut cum a reușit Kawakami să îi apropie lent pe cei doi și să explice sentimentele lui Tsukiko, care este nu mai puțin surprinsă de gândurile sale decât cititorul romanului. „Dacă le lași să umble libere noaptea, gândurile se umflă peste măsură“, constată Tsukiko, pe care sensei o aduce din ce în ce mai aproape, ușor, cât să nu se sperie nici el și nici ea, cât să nu se strice acest fel de dragoste mai puțin obișnuit.

Spațiu minuscul, personaje foarte bine conturate

Tot cu un cadru minimalist se joacă Hiromi Kawakami în Prăvălia de mărunțișuri a domnului Nakano (Editura Polirom, 2015, traducere din limba japoneză și note de Magdalena Ciubăncan). Aproape întreaga acțiunea se petrece în acest magazin cu vechituri, pe care îl păstorește cu price­pere domnul Nakano, un bărbat în vârstă, căsătorit, dar a cărui soție nu apare decât pomenită de ceilalți. Domnul Nakano are diverse aventuri amoroase, după cum are și sora sa, Masayo, prezentă și ea adesea la prăvălie – ba chiar ceva mai pricepută în atragerea clienților decât Nakano.

Din cadru mai fac parte Hitomi, cea care deține și vocea narativă, și un alt angajat tânăr, Ta­keo. Între Hitomi și Takeo se leagă o relație – cum altfel decât ciudată, pe stilul un pas înainte și doi pași înapoi –, marcată de diverse temeri și mai ales de timiditatea celor doi. Pe lângă cele patru personaje mari, în prăvălie ajung fel de fel de vizitatori pestriți, fiecare cu o poveste legată de câte un obiect. Este de neuitat cel care vine la Nakano cu un vas pe care l-a primit drept cadou la despărțirea de fosta iubită. Respectivul vrea să scape de vas – deși nu l-ar vinde, ci doar l-ar da spre păstrare ori expunere în vitrina magazinului – pentru că, de când l-a primit, are numai ghinioane.

Nota constantă și o legătură cu celelalte cărți ale lui Kawakami este prezența băuturilor și a diferitelor feluri de mâncare, iar ca diferență am remarcat umorul, mai prezent aici, poate și datorită diversității personajelor. Există tachinări amuzante între domnul Nakano și Masayo ori momente comice între Hitomi și Takeo (ea nu își amintește dacă s-a dezbrăcat sau nu în fața lui, pentru a îl lăsa să îi facă portretul nud). Ba chiar și replicile pe care mult mai experimentata Masayo le schimbă cu tânăra Hitomi sunt adeseori hilare: „Când un bărbat se suie pe tine, nu te simți ca o coală de hârtie apăsată de un prespapier?“. La fel, modul relaxat în care se discută despre artă: la un moment dat, domnul Nakano încearcă să își amintească numele unui pictor occidental celebru și îi roagă pe ceilalți să îl ajute: „Ei, haideți… Era… cum era? Bru… așa ceva. Bruegel, parcă? E cel cu tablourile în care apar o grămadă de bărbați între două vârste, cu niște pungi ca niște scroturi agățate de ei, și care nu fac altceva decât să bea întruna“.

La fel cum Kawakami dezvoltată intriga în Vreme ciudată la Tokio, și aici aluatul dospește lent, ba chiar, dacă nu ar fi apropierile și depărtările dintre Hitomi și Takeo, ai putea zice că nici măcar nu există o intrigă propriu-zisă. Se simte însă foarte puternic praful din prăvălie, iar personajele care populează acest spațiu minuscul sunt atât de bine creionate, încât pare că te afli între ele, pe un scaun sau un fotoliu vechi din magazinașul domnului Nakano, ascultându-le replicile și urmărindu-le cum preiau obiectele vechi ori discutând câte în lună și în stele despre dragoste și viață.

O pată de culoare în acest ro­man este manuscrisul erotic pe care domnul Nakano i-l dă spre lectură lui Hitomi. Manuscrisul îi aparține unei amante-scriitoare, iar domnul Nakano nu știe cum să procedeze cu o astfel de femeie, care gândește relația sexuală la un alt nivel, dincolo de „normalul“ cu care este el obișnuit. Pentru Hitomi, lectura manuscrisului e ca o revelație sau ca un prag al maturizării depășit (îi place atât de mult încât îl și copiază).

Una peste alta, deși nu te dislocă și nu îți schimbă convingeri despre lume și viață, Prăvălia de mărunțișuri a domnului Nakano, ca toate celelalte scrieri ale lui Hiromi Kawakami, are darul de a te transpune într-un cadru diferit, pe care ți-l face familiar, odată cu atașamentul pe care ți-l formează pentru niște personaje foarte bine conturate, ezitante, fragile și profund umane.

Galerie foto