Da, asa s-ar parea, dar nici vorba sa fie totusi un roman al bilantului. Dupa Mut eu am scris un alt roman, Cei calzi si cei reci, care va aparea luna viitoare tot la Cartea Romaneasca si care este de o cu totul alta factura. Din acest motiv, cititorii mei – citi or fi – vor fi de buna seama surprinsi, mai ales ca dupa Mut la Humanitas a aparut Noaptea lui Iuda, cea mai bine receptata carte a mea.
Deci, in ciuda aparentelor, prin romanul asupra caruia ma chestionati nu am inchis conturile cu literatura. Spun aceasta desi de fiecare data cind ma apuc de un roman simt o mare greutate si ma intreb ca orice autor lucid, la ce bun? Dar uite ca procesul de iluzionare functioneaza in continuare in mine mult mai puternic decit cel prin care reusim sa ne deziluzionam. Nu stiu daca e bine sau daca nu ar trebui sa fac un fel de greva a tacerii de care tot am vorbit prin eseistica mea de acum vreo 15 anisori. Asta e situatia. Am mai scris, de altminteri, si un roman scurt, doar de doua sute de mii de semne, Mare amara, un fel de experiment, complet inedit in tot ce am facut pina acum.
Dan Stanca vs Dan Stanca. Autorul vs personajul, sau autorul vs „autorul”?
Autorul vs personajul, de buna seama, desi, daca stau putin sa ma gindesc, personajul uneori e chiar autorul, omul, intr-o faza esentiala a vietii sale. Cu alte cuvinte, cind ne ipostaziem intr-un personaj n-o facem neaparat ca sa ne ascundem, ca sa ne camuflam, ca sa mintim, nici vorba de asa ceva, ci „doar” ca sa spunem niste adevaruri despre noi insine care altfel niciodata nu ar fi rostite. Intelegeti ce vreti din aceasta poliloghie. Mut ramine, pina la urma, pentru mine o carte ca o piatra de hotar sau de poticnire. Ironia face ca adresa mea de mail sa inceapa tot cu mut. Mi-a facut-o un coleg si bun prieten, caruia i-a placut enorm cartea si parca de aici am luat impreuna hotarirea ca in adresa sa folosim acest cuvint fatidic. Intorcindu-ma la intrebarea anterioara, nu stiu daca „m-am vindecat” scriind Mut, in orice caz a fost un fel de exercitiu de exorcism fiindca e necesar ca din cind in cind sa scoatem din noi un rau care, latent, pina la urma tot va iesi, dar nu se stie sub ce forma.
Niculina Manciu, ghidul lui Dan Stanca in Iad, este un personaj de factura dantesca?
As vrea eu sa ma ridic la nivelul lui Dante si sa pictez un Infern, Iad sau cum s-or numi bolgiile nevazute pe care prin viata pe care o traim nu facem decit sa le anticipam. Da, personajul feminin din roman are niste contururi dantesti, cel putin aceasta a fost intentia mea. In general, in romanele mele femeia joaca un rol negativ – iertata limba de lemn –, dar aceasta nu inseamna ca as fi misogin. Am oroare insa de un fel de psihologism de doi bani sau de idealizari penibile. De aceea intruchipez intr-un personaj feminin obscuritatea si necunoscutul care vor scapa mereu barbatului si care tocmai de aceea pot imbraca un aspect demonic, infernal. Dar, evident, este si aceasta o maniera de care trebuie sa fii constient ca sa nu te repeti, fiindca – o alta confesiune – nu-mi place manierismul. Niculina Manciu nu este asadar o vagaboanda oarecare, ci o calauza intru bezna, bezna care coincide si cu istoria noastra contemporana. Mi-e teama de asemenea femei, dar pe de alta parte ma atrag teribil. Nu mai zic nimic fiindca am ajuns groaznic de confesiv.