Rubrici  -  Radu Pavel Gheo  -  Jurnal de coronavirus: noi, cei cu botniță  -  

Recunosc, sunt un purtător de mască. Adică de botniță, cum i se spune în cercurile din ce în ce mai largi ale protestatarilor împotriva măsurilor de protecție din vremurile astea epidemice.

În satul nostru suburban s-a instituit starea de urgență și masca… pardon, botnița a devenit obligatorie pentru oricine iese pe stradă, fie doar și ca să se uite dacă vecinul nu i-a luat cumva din greșeală tomberonul de gunoi scos la poartă ieri-seară.

Weekendul trecut am ieșit în oraș (în Timișoara) și ne-am plimbat și noi în familie – toți mascați, inclusiv copiii, și, sincer să fiu, cum afară se făcuse destul de rece, masca aia parcă mă și încălzea puțin. Odată ajunși în Piața Operei, care roia de lume, am auzit niște strigăte gâjâite și metalizate țâșnind printr-o portavoce și ne-am apropiat curioși: era un mini-miting cu vreo douăzeci de participanți strânși în semicerc în fața unui vorbitor prin megafon. Iar vorbitorul, un ins rotofei, cu bar­bă și cu o voce înecată de furie, vitupera împotriva măști­lor și a purtătorilor lor. „Așa, tre­ceți, tre­ceți, purtători de bot­niță!“, ne apostrofa el pe cei care ne apropiam curioși, după care revenea fără pauză la discursul lui.

Omul era sincer furios. Se ve­dea pe el: credea cu încrâncenare în ceea ce spunea. Spumega de-a binelea și vocea i se îneca din când în când de flegmă pe când turuia cu ardoare explicații și raționamente. De-aia l-am și ascultat cu o ureche, în timp ce mă îndepărtam agale. L-am auzit asigurându-i pe discipoli că nici vorbă să transmiți COVID-19 doar vorbind cu cineva față în față. La fel cum, dacă porți ochelari, nu-l faci pe cel de lângă tine să se îmbolnăvească de ochi, nici bolnavii de coronavirus nu-i îmbolnăvesc pe oamenii de lângă ei – cam așa suna unul dintre ra­ționamente. Of, și eu, miopul, care m-am ferit atâția ani să mă uit direct în ochii prietenilor mei cu vedere sănătoasă, ca să nu-i condamn la ochelari pe viață! Poate din cauza asta și am atâția prieteni ochelariști. Cum de nu mi-a trecut prin cap că nu există deochiul miopului, așa cum nu există nici contaminare cu COVID-19 – sau cu alți viruși ori bacili?

Serios vorbind, omul ăla aparent decent, cu o retorică și un vocabular ce trăda o oarecare educație (măcar medie), m-a îngrozit mai tare decât coronavirusul. Să compari o afecțiune specifică a corpului uman cu o boală transmisibilă – și despre care se știe că e extrem de transmisibilă – înseamnă să dai cu piciorul la multe secole de progres medical și să mai dai și cu tifla la sistemul edu­cațional, de vreme ce poți ajunge să compari un virus cu miopia. Sau, în aceeași logică, tuberculoza cu durerile de spinare. Și m-au uluit aplauzele cu care îi punctau discursul cele câteva zeci de discipoli când omul mai făcea câte o pauză ca să-și înghită saliva furiei.

Mă simt neputincios: nu sunt în stare să înțeleg. Știu că dacă aș discuta cu unul dintre oamenii ăștia, adepți ai teoriilor cons­pirației, aș avea senzația aceea frustrantă că vorbesc în gol, că vorbele mele și ale lui curg pe niște trasee paralele, care nu se vor întâlni niciodată. Am avut și încă am reticențe față de senza­ționalismul titlurilor catastrofiste din ziare și de pe net. Sunt dispus chiar să accept că virusul COVID-19 nu e chiar atât de periculos cum se zice. Dar există câteva noțiuni esențiale pe care le-am învățat cândva și care nu țin de credință sau apostazie: un virus e un virus care se propagă și se multiplică, care îmbolnăvește și transmite boala prin propagare, iar dacă poți să-i limitezi răspândirea, ar fi bine să o faci. Poate că măștile obișnuite, de pânză, nu protejează cine știe cât, poate că virusul nu e chiar atât de virulent pe cât se zice, poate că nu se transmite cu atâta ușurință – dar de ce-aș risca să verific pe pielea mea? Fac un calcul simplu și de bun-simț, în care pun în balanță măruntul inconvenient de a purta o mască de pânză – fie, o botniță –, pe lângă utilul obicei de a mă spăla pe mâini, cu care cine știe pe unde am umblat, și, în celălalt talger, riscul – oricât de mic – de a ajunge pe un pat de spital, cuplat la niște aparate care îmi forțează plămânii să respire. Și mă gândesc – cum am mai făcut-o – la misterul dispariției dinozaurilor. Poate că, la vremea lor, și ei au refuzat un fel de botniță. De ce nu? Dinozaurii noștri o fac.