Aproape toți chitariștii solo se zbat să iasă în evidență într-un fel sau altul. E normal, fiind „stăpânii“ instrumentului care s-a impus în ultima jumătate a secolului XX drept rege al orchestrei.
Că, uneori, „orchestra“ numără două instrumente sau chiar unul, e un detaliu mai mult decât nesemnificativ. În fond, „omul cu chitara“ (vorba unei vorbe celebre în spațiul muzical-publicistic autohton pe timpul comunismului) era în vremurile de demult chiar zeul Apollo, ale cărui puseuri de ieșire în evidență ca umanoid „beneficiau“ de corecția lui Zeus, manager absolut pe scena showbiz universală.
Ce-i drept, majoritatea „zgripcarilor“ de azi par a se închina mai abitir lui Dionysus decât lui Apollo, bețivanul dovedindu-se predispus la petreceri și înconjurat de mai multe femei decât starul frumuseții prin definiție. Iar chitariștii…
Excepțiile confirmă regula. În câte un domeniu, excepția este mai degrabă… excepțională! Hai, că nu trebuie să adnotez acest calambur, v-ați prins încotro bat! Și dacă exemplific doar cu un nume: Snowy White, aproape că nu-i nevoie să mai scriu tot textul, nu-i așa? Uite ce spune el însuși despre sine, în piesa Blues On Me, inclusă pe albumul cu același titlu din 1989 (unele discografii îl consemnează și sub titlul Open for Business):
„I don’t believe in heaven, I don’t believe in hell
I don’t ask out for mercy, ain’t got nothing to tell
’Cause I have got no secrets, I’ve got no needs
But what I’ve got inside me, seems like trouble indeed
I have got the Blues on my shoulder
I have got the Blues on me“.
Dragostea lui Snowy White pentru blues transpare și-n denumirile găsite comboului legat de numele său: Blues Agency, White Blues Project, Blues Flames etc. Aproape toate piesele sunt compoziții personale și în destule el cântă la nenumărate instrumente. Dar Snowy White nu ține morțiș să iasă în evidență nici ca solist vocal. Asta denotă o privire lucidă a posibilităților expresive proprii și a șanselor de reușită ale vreunei piese. Nu mulți acceptă asemenea lucruri. Și, desigur, ca orice artist fairplay, Snowy elogiază contribuția invitaților săi. Unele nume n-ar mai avea nevoie de asta. De exemplu, David Gilmour, Gary Moore, Chris Rea (prezenți pe albumul din 1993, Highway to the Sun). Apropo de acest disc: conține o piesă, Loving Man, scrisă și interpretată în stilul lui B.B. King, pe care am iubit-o fără noimă de la prima audiție, ca pe-o femeie inaccesibilă. Ierte-mi-se comparația, dar nu pot să explic altfel bucuria indusă de muzica lui Snowy White!
Cu doar doi până la cinci ani mai mic decât răsfățata pleiadă a chitariștilor care au măturat pământul cu sunetul lor fantastic (Beck, Blackmore, Clapton, Gilmour, Green, Page), Snowy nu pare să fi trăit amărăciunea neincluderii pe lista obligatorie la documentarea despre perioada de aur a blues-rockului englez. Discurile, vreo 20, în peste 50 de ani de carieră profesională (și aproximativ 40 ca lider de trupă și solist principal), îl situează foarte sus în ierarhia neoficială. Evident, între primii zece, pentru numeroșii săi fani, răspândiți în toată lumea. Nu puțini sunt derutați, totuși, de prezența lui White în două anturaje fără legătură stridentă cu bluesul. Unora le crește inima auzindu-i pasajele din Pigs on the Wing (part 1+2) sau văzându-l în The Wall, la Berlin, 1990. Altora le trepidează amintirea zilelor de restriște, când (re)ascultă Chinatown, album Thin Lizzy, 1980. Nici o participare la aventurile altora nu-l dezvăluie însă pe Snowy White așa cum este. Numai discurile sale.
Cel mai nou, Something On Me (2020, distribuit deocamdată online) e o bijuterie de admirat în amurgul unui pahar de orice. Tărie să fie!
1 Trackback